Tag-Archive for ◊ The Beatles ◊

06 Jun 2012 Absurdul extremelor

În Biblia pe care o strâng azi la piept, cu falsă evlavie, toţi “credincioşii” care pe vremea lui Ceauşescu habar n-aveau să-şi facă cruce, scrie (citez din vagă memorie): calea de mijloc e cea sfântă, cea adevărată. Mie, sinceră să fiu, de multe ori mi se pare şi cea mai la îndemână, găsesc excesele obositoare, apăsătoare, spectaculoase, ce-i drept, dar rezultat al unor atitudini infantile în fata vieţii şi în gestionarea relaţiilor cu cei din jur. Totuşi, se pare că nu mulţi gândesc ca mine, pentru că altfel nu-mi pot explica atracţia asta către pendularea de la o extremă la alta, în varii domenii ale traiului de zi cu zi.

În privinţa religiei, ştim toţi cum stăteau lucrurile înainte de ‘89. Pe atunci, exista un singur Dumnezeu, şi nu era Ăl de sus, ci unul cu picioarele abia desprinse din ţărână – prima generaţie în pantofi din neamul lui. Pe atunci, era interzis să te rogi sau să spui că mergi la biserică. Şi mulţi (mai ales din generaţia mea, născuţi în miezul anilor comunişti) nu se rugau şi nici nu mergeau duminica la slujbă, pentru că nici nu fuseseră crescuţi în spiritul ăsta, habar n-aveau de dogme, de însemnătatea zilelor cu nume de sfinţi, şi învăţaseră că de Crăciun vine Moş Gerilă, nu că s-a născut Mântuitorul. Colindele erau –ca şi acum, de altfel – lălăite fără să li se pătrundă înţelesul şi nu aveau drept scop bucurarea vreunui suflet de creştin, ci adunarea de covrigi, mere sau, de preferat, bani gheaţă.

Ei bine, mulţi dintre ignoranţii de-atunci, care cu religia n-aveau nici în clin, nici în mânecă, azi sunt cei mai mari bisericoşi. Se închină în autobuz de fac scurtă la mână  – asta pentru că alţi ipocriţi de după revoluţie, în loc să înalţe şcoli şi să doteze spitale, au înălţat (vorba vine) la fiecare colţ de bloc, biserici de lemn mici şi urâte, dotate cu icoane scoase la imprimantă. Toată ziua indivizii ăştia trâmbiţează cât de mult se roagă ei, în timpul mesei, la sculare, la culcare, deşi pun pariu că dacă-i iei la bani mărunţi nu ştiu să zică Tatăl Nostru corect. Sunt cu Dumnezeu în gură toată ziua, îl invocă pentru toate prostiile din capul lor şi te pleznesc cu El peste ochi dacă îndrăzneşti să le pui la îndoială fundamentul ridicolei şi închipuitei lor evlavii. Nu vreau să generalizez, nu toţi cei care au trăit ani adolescenţi sau maturi şi înainte, şi după revoluţie sunt aşa. Ştiu că există şi credincioşi autentici, oameni care în vremuri de restrişte comunistă îşi făceau cruce cu limba şi nu s-au dezis de credinţa ce le anima, fie şi înlănţuită de o groaznică cenzură, fiecare faptă şi fiece gând. Însă ipocriţii sunt infinit mai mulţi – îi recunoşti după agresivitatea opiniilor, discrepanţa dintre vorbele-n vânt şi acţiunile concrete, felul în care fac paradă de legătura lor specială, dobândită peste noapte, cu divinitatea.

Însă religia nu-i singurul domeniu în care am observat că echilibrul e dificil de atins. Pe vremuri, odată ce treceai de pragul celor opt clase primare, era ruşine să recunoşti că ştii să găteşti. O inepţie, desigur, dar o fată cu ambiţii nu se lăuda că stă la cratiţă, ba chiar era ameninţată de părinţi că, dacă nu pune burta pe carte, o să ajungă o casnică blazată, al cărei singur rost în viaţă e să învârtă în oala de ciorbă. Astăzi, să ştii să bucătăreşti a fost ridicat la rang de mare virtute. Dacă recunoşti că ţi-e greu să fierbi şi-un ou şi că nu găseşti chiar nimic incitant în a toca morcovi, fanii emisiunii Master Chef se uită la tine ca la un exemplar feminin ciudat, pierdut pentru societate. Gătitul profesionist s-a transformat, peste noapte, din bau-bau al eşecului şcolar în talent de etalat cu caraghioasă emfază în emisiuni tv de largă audienţă. Din simplă plăcere sau întâmplătoare pricepere, să ştii să pregăteşti de-ale gurii a devenit o culme aspiraţională a omului modern. Gătesc, deci exist, ar fi zis Descartes dacă ar fi prins anii 2000, vremurile în care bucătarul Jamie Oliver are acelaşi număr de fani ca The Beatles.

Şi pentru că vorbim de gătit, ajungem şi la mâncat, şi din nou la extreme. Legitimitatea a ceea ce punem în farfurie a cunoscut aceleaşi schimbări dramatice, într-un timp relativ de scurt. În urmă cu 400 de ani, dar şi cu 40, dacă nu mă înşel, era semn de nobleţe şi prosperitate să înfuleci carne la fiecare masă. Boala bogătanilor şi-a celor cu sânge albastru era guta, apărută, printre altele, pe fondul unui exces de proteină animală. În zilele noastre, cu cât ai salariu mai dolofan sau moşii mai întinse, cu atât sari mai în sus de oripilare dacă vezi vreun copănel în farfurie. Azi e cool să rumegi verdeţuri, doar prostimea mai iese la grătar. Nobilimea prezentului e vegetariană sau vegană şi-şi prepară singură nutreţul -pentru că, aşa cum am prezentat situaţia mai sus, e de porc (sâc!) să nu ştii să găteşti.

Nu mai e la modă nici să ai bonă la copii – în schimb e trendy să fii gravidă non-stop sau sau să adopţi în neştire şi să cari peste tot, după tine, câte o liotă de plozi.

Femeile fatale din Hollywoodul începutului de secol 20 erau exagerate în cochetăria lor absurdă care le făcea să-şi prezinte publicului progeniturile (maxim două la număr!) abia când acestea mergeau în picioare. Ziceai că i-a adus barza, pentru că divele cu copii mici nu păreau să fi născut sau alăptat vreodată, erau la fel de subţiri, de coafate, de neîncercănate, de îngâmfate, de preţioase ca înainte de-a se înmulţi, n-aveau absolut nimic din aerul zaharisit şi mămos al starurilor feminine proaspăt ieşite de la maternitate din zilele noastre. Plus că  era mare ruşine să te prindă vreun paparazzo interbelic cu burta la gură. Azi, dacă eşti gravidă şi mai eşti şi celebră, e aproape lege să ai grijă ca fiecare ungher al planetei să-ţi admire buricul deformat. Azi, gravidele nu mai sunt considerate, bineînţeles că în mod răutăcios şi fals, diforme, ci în apogeul  frumuseţii feminine (ceea ce, haideţi să nu fim ipocrite, tot fals e).

Prin natura meseriei mele, primesc zilnic ştiri despre viaţa vedetelor şi fotografii trimise de agenţiile de presă. Hollywoodul anilor ’40 mustea de glam şi eleganţă chiar sfidătoare, te uitai la actori ca la nişte zei şi nutreai fantezia ca într-o zi să le semeni, să ajungi la fel de bogat, de celebru, de graţios ca ei.  Azi, avântul aspiraţional e ucis în faşă de un trend ciudat: nu contează că eşti putred de bogat, e cool să arăţi ca un cerşetor, îmbrăcat în haine ce pe etichetă aveau multe zerouri, dar zici că-s luate de la second hand. Azi, 80% dintre ştirile “mondene” o prezintă pe madame Jolie cu şase kinderi ciufuliţi agăţaţi de fustă, târâind după ea un Brad Pitt neras, îmbrăcat în blugi cu turul lăsat. Toţi membrii familionului la care planeta se zgâieşte cu gura căscată de admiraţie sunt  şleampeţi şi arată ca nişte homeleşi, deşi sunt absolut sigură că nădragii de pe ei costă cât un Logan.

Deci ori opulenţă sfidătoare, ori simplitate meschină. Ori discreţie exagerată, ori exhibiţionism grotesc. Ori obezitate, ori anorexie. Ori ateism convins, ori fanatism religios. Ori entuziasm ridicol, ori dispreţ agresiv. Şi între toate astea, normalitatea, firescul, cumpătarea, eleganţa, imaginea corectă a ceea ce eşti, a ceea ce te-ai strofocat să devii. Atât de simplu. Atât de complicat.