De câte ori m-a rănit de moarte câte cineva (sau chiar şi atunci când doar am fost călcată rău pe coadă), mi-am închipuit răzbunări alambicate, scenarii prin care oamenii care nu mai au loc de mine pe pământ să ajungă să-mi cunoască suferinţa sau să experimenteze, la rându-le, măcar nivelul de enervare la care m-au făcut să ajung.

Ador filmele şi cărţile cu răzbunări, savurez finalurile în care se face dreptate, eventual cu sabia în mână, în care omul rău e pus la pământ, iar cel bun se ridică deasupra intrigilor şi capcanelor privindu-l în ochi, cu un zâmbet de satisfacţie, pe cel care i-a distrus familia, sufletul sau averea.

Cine nu a rezonat, spuneţi-mi cinstit, cu povestea Contelui de Monte Cristo? Cine nu a simţit, prin fiecare por, durerea lui Edmond Dantès de a fi trădat, exilat, încarcerat din cauza celor apropiaţi lui şi nu a aplaudat frenetic atunci când, în a doua jumătate a fascinantei istorii, fiecare ticălos a plătit cu viaţa pentru fapta sa mârşavă? În cazuri extreme, gândul răzbunării e singurul care-ţi mai da energie, care te mai poate ţine în viaţă…

În filmul Law Abiding Citizen, unul dintre filmele mele preferate, mi-a plăcut la nebunie cum personajul principal orchestrează, extrem de inteligent, din celula sa de închisoare, planul de nimicire a tuturor celor din pricina cărora ajunsese să fie condamnat pe nedrept, pentru o crimă pe care n-o înfăptuise.

Iar la un nivel mai frivol, să nu-mi spuneţi, fetelor, că nu v-a uns la inimă videoclipul Shakirei, cel în care face praf maşina iubitului infidel!

Nu cred în dreptatea divină, nu am răbdare, cel puţin teoretic, s-o invoc şi s-o aştept. I-aş bate eu măr, cu mâinile mele, pe bărbaţii care-şi bat nevestele. Îmi doresc ca toţi afemeiaţii notorii şi fustangii de profesie să ajungă să se-ndrăgostească lulea de câte-o scorpie care să-i ţină pe vecie sub papuc. Îmi doresc ca toate femeile rele, prefăcute, manipulatoare să fie părăsite, când le e lumea mai dragă, de bărbaţii buni şi iubitori care le-au căzut în plasă. Vreau ca bogătaşii cu averi clădite pe spinarea altora să dea faliment, guvernanţii ăştia aroganţi să ajungă să trăiască dintr-o pensie de 500 de roni, excrocii notorii să putrezească în închisori, criminalii să plătească pentru crimele lor, iar violatorii de copii să fie omorâţi în chinuri. Cei care se fac vinovaţi de nedreptăţi crunte vreau să sufere aici, pe lumea asta, nu pe cealaltă, de unde nimeni nu s-a întors să ne povestească cum e.

Când, într-un film sau o poveste, zmeul cel fioros se prăbuşeşte la pământ, cu capetele retezate, eu jubilez. Asta sunt, ştiu că nu-i creştineşte, ştiu ca fibra mea interioară e departe de sfinţenie (sau de ipocrizie, după caz), ştiu că n-am în rădăcini instinctul întoarcerii şi celuilalt obraz. O mai fac, uneori, la mize mici, obligată de context, din frica de-a mă desprinde de suferinţă, din disperarea de a nu-mi pierde amicii, statutul, jobul, confortul social. Şi-am mai întors şi celălalt obraz din dragoste mare, din prietenie în care am crezut nebuneşte, din convingerea că un om merită iubit în ciuda marilor sale defecte, dacă se-ntâmplă să aibă două-trei calităţi. Dar, pe termen lung, compromisurile sufleteşti mă apasă, nu-s împăcată cu decizia mea.

Dumnezeu m-a ferit de mari tragedii, nu ştiu cum aş reacţiona dacă cineva, vreodată, ar pune cu-adevărat în pericol viaţa mea sau a celor dragi mie. Şi n-am avut niciodată curaj, deşi mi-am imaginat cum ar fi, să trec de la fantezie la acţiune, să mă dedau la răzbunări de anvergură, să uneltesc, să plătesc cu aceeaşi monedă celor ce poate meritau să-mi simtă piciorul pe grumazul lor.

Nu ştiu dacă din laşitate sau poate şi din orgoliul de a mă crede deasupra nemernicilor, din dorinţa de a nu-mi tulbura o linişte sufletească şi aşa precară, din conştientizarea faptului că răul făcut de mine n-ar fi cu nimic mai prejos relelor făcute de ei. De cele mai multe ori, instinctul de conservare m-a îndemnat mai degrabă să mă revolt, să plec, să dispreţuiesc şi până la urmă să uit, izbăvitor.

Pentru că am aflat că cea mai cruntă formă de răzbunare e să arăţi duşmanilor tăi că eşti liniştit şi fericit. De fapta asta reprobabilă, cu puţin antrenament, cred că pot fi în stare.