Tag-Archive for ◊ revolta ◊

23 Jul 2011 Taci sau spui?
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 42 Comments

 

 

Să nu reproşezi, fiindcă reproşul duce la acuzare, acuzarea e soră cu cearta, cearta e soră cu duşmănia, iar duşmănia e mama înstrăinării.

Proverb arab

 

 

Niciodată nu ştiu cum e mai bine să mă port când vine vorba de exprimarea concretă a sentimentelor mele. Nu mă refer la cele măreţe, la deciziile sufleteşti importante, a căror dezvăluire nu suportă amânare, ci la frecuşurile de zi cu zi. La momentele ce mă supun unor stimuli negativi aparent banali, dar care reuşesc să-mi dea ziua (sau chiar noaptea) peste cap.

Ştiu persoane care nu lasă nimic nespus. Care pentru orice undă de tristeţe sau de stânjeneală pe care le-ai produs-o te pedepsesc cu reacţii prompte, pe care le resimţi agresiv şi nedrept. Nu sunt deloc o sfântă, aşa că, de-a lungul anilor, în mod sigur mi s-a-ntâmplat să greşesc faţă de oamenii din preajma mea. Am spus cuvinte nelalocul lor, am râs când nu se cădea ori mi-au scăpat din lesă remarci pe care apoi le-am regretat sau de a-l căror impact nici n-am fost conştientă. Dar ştiu că am suferit mult când mi s-a atras atenţia pentru orice fleac, ştiu că nu suport să mi se facă morală sau să fiu apostrofată arţăgos atunci când cea mai mare pedeapsă deja mi-am oferit-o, conştientizând fără niciun ajutor din afară amploarea gafei făcute.

Am pretins întotdeauna celor din jur fărâma de îngăduinţă de care eu însămi pot fi în stare. Deunăzi m-a deranjat un cuvânt dintr-un sms, aruncat probabil de expeditor aşa, într-o doară. Poate autorul mesajului nici nu-şi dă seama cât m-au necăjit câteva litere aparent inofensive. Am tot stat şi m-am perpelit ce să-i răspund, pentru că primul impuls a fost să reacţionez agresiv, să-i spun – tot în scris – că ar fi putut să-şi aleagă mai cu delicateţe replica. Dar n-am cedat primului impuls şi am dat un reply diplomatic, din care nu răzbătea niciun fel de reproş.

Sufăr când mi se spun sau mi se fac răutăţi. Mă doare când nu mă simt susţinută în fapte şi trăiri, când tristeţile îmi sunt privite cu dispreţ, iar veseliile câş. Nu-mi place deloc când mă simt ignorată, când nu mi se aprobă un comment pe vreun blog, când mi se refuză prietenia pe Facebook, când cineva dă delete, not attending sau remove tag unei chemări virtuale în care eu am investit o bucăţică de inimă sau o fărâmă de orgoliu. Şi, deşi mă deranjează toate aceste lucruri, le fac şi eu, la rându-mi, altora. Dar cum nici mie nu-mi place să mi se semnaleze cu ţâfnă eventualele derapaje, obraznicii, indiferenţe sau laşităţi, aleg, în majoritatea cazurilor, să nu bat obrazul chiar oricui nu-mi face pe plac.

Nutresc un amestec ciudat de admiraţie şi dezgust faţă oamenii care nu lasa nimic netranşat la sânge şi nepus la punct, care nu-şi aşază seara capul pe pernă până nu se eliberează de tot ce nu le convine, până nu varsă cunoscuţilor şi necunoscuţilor, egal celor pe care-i iubesc sau de care nu le pasă niciun pic, toată otrava pe care o au pe suflet. Genul de oameni ce e-n guşă şi-n căpuşă, cărora nu le e frică de discuţii în contradictoriu, nu le e teamă c-ar putea pierde în dispută, în faţa cărora trebuie să-ţi alegi cu grijă cuvintele şi să-ţi revizuieşti atitudinea, că altfel ţi-o furi mintenaş. Oameni care, până la urmă, îşi pun propriul confort mental şi sufletesc pe primul loc.

Eu nu sunt aşa. Eu sunt laşă. Eu îmi acopăr deseori grimasele cu un zâmbet şi-mi înăbuş revoltele cu amabilităţi scremute, care mă strivesc. Câteodată prefer să sufăr în tăcere, pentru că altfel ştiu că m-aş certa toată ziua bună ziua, pentru toate prostiile, cu cei din jurul meu. Rar fac reproşuri, iar când le fac, parcă se întorc toate împotriva mea. Aşa că aleg, în foarte multe contexte, să las de la mine, deşi-mi percep gestul nu ca pe un semn de nobleţe, ci ca pe unul de slăbiciune. Asta chiar dacă-mi recit în gând teoria cum că în viaţă trebuie să fii tolerant, diplomat, răbdător, mai ales cu oamenii la care ţii sau la care ai vreun interes. De aceea, unele dintre dintre relaţiile mele de dragoste, de prietenie sau de business s-au erodat în timp, fără prea mult zgomot, şi s-au sfârşit furtunos, din cauza frustrărilor ce fac din mine o bombă cu ceas. Dar parcă nu-mi vine nici să stau toată ziua cu clonţul pe cei din jur, sărind ca arsă la fiecare pas greşit de-al lor, taxându-le cu promptitudine orice cuvânt, privire sau gest pe care le resimt anapoda.

Să spui sau să nu spui ce te doare? Să uiţi sau să nu ierţi nimic? Să ceri socoteală sau să treci cu vederea? Acestea-s întrebările…

***

PS: Acum puţină vreme, pe Facebook, ţineam în stand by o cerere de prietenie de la un tip oarecare, pe care nu-l cunosc şi cu care nu am prieteni comuni. Ştiţi ce a făcut omul când a văzut că trece timpul şi nu-l accept în lista mea? Mi-a scris următorul mesaj privat: “It’s nice to be important, but it’s more important to be nice.“ Deci un nimeni pentru mine a simţit nevoia să-mi atragă atenţia că-s nesuferită pentru că nu-l bag în seamă. I-am acordat “prietenia”, dac-am văzut că şi-o doreşte într-atât. Dar cât de plin de tine trebuie să fii, ce self esteem exacerbat trebuie să ai ca să pretinzi atenţie cu mult tupeu şi nedisimulată dezinvoltură? Unii oameni se iubesc foarte tare pe ei înşişi. Se adoră, chiar. Îi invidiez.