După cum ştiţi (nu de alta, dar am făcut mare tam-tam pe chestia asta), de vreo două luni locuiesc în Pantelimon, judeţul Ilfov. Şi mai ştiţi bine – pentru că şi ăsta a fost un subiect aprig dezbătut pe blogul meu, sunt rea de gură. Cum se leagă cele două resuscitate informaţii? Simplu: mă enervează oamenii care tărăgănează lucrurile, care nu sar ca arşi să rezolve o treabă sau să se ferească de ce le-ar putea face rău. Miserupiştii. Iar aici, în Pantelimon-oraş, se pare că nimeni nu se grăbeşte, parcă ar fi un Ardeal mai mic. Instinctele sunt amorţite, iniţiativele-s cu delay.

Trec peste faptul că m-au branşat la gaze la două luni după ce le-am plătit, şi cam o lună (că pe la jumătatea distanţei am luat în primire casa) mi-am făcut duş cu furtunul, în curte. Gata, am apă caldă, mi-a trecut supărarea pe cei care m-au dus cu zăhărelul amabilităţii, la telefon, timp de 60 de zile. Însă nu pot să nu remarc din nou cât de încet se mişcă lumea pe-aici. La propriu. Pe străzi, asist zilnic la nesfârşite şi exasperante deplasări în slow motion. Maxi-taxi merge cu cu zece km pe oră, ca să-i adune pe toţi pantelimonenii ce se îndreaptă, fără absolut nicio grabă, spre strada principală. Iar oamenii tot pe şosea merg – şi nu în şir indian – deşi orăşelul e dotat cu trotuare (cam înguste, ce-i drept), borduri şi treceri de pietoni.

În fiecare dimineaţă şi seară, când mă duc la job şi când mă întorc de la el, am zeci de funduri de ocolit. Pe de-o parte, popourile pătrăţoase ale microbuzurilor cu rol de maxi-taxi, iar pe de alta pe cele umane, care se deplasează tacticos pe carosabil, deşi eu mai-mai că le împung cu botul nervos al Peugeot-ului meu.

În primele zile de rezidenţă, înjuram de mama focului. Claxonam – şi am claxon isteric! –, dar niciun fund nu catadixea să ia drumul trotuarului legitim. Ba mai mult, posesorii de părţi dorsale leneşe şi deloc speriate de maşini mă priveau ca pe una dusă cu pluta, ce n-are altă treabă decât să facă semne dispreţuitoare sau ameninţătoare de la volan. În cele din urmă, văzând eu că înjurăturile şi claxoanele mele n-au efectul scontat, mi-am impus ca atunci când simt că mă ia, de la pedale, cu draci, să respir adânc şi să număr în gând până la zece, aşa cum scrie în manualele de anger management. Astfel, în loc să slobozesc vorbe de ocară, am început să zâmbesc făcând slalom printre funduri. Şi, ce surpriză, fundurile mi-au întors şi ele zâmbetul! Tot de pe mijlocul şoselei, că pe trotuar am stabilit deja că nu le place şi basta.

Dar, pentru că trebuia să mă descarc cumva, i-am povestit mamei mele ce pătimesc de cu dimineaţa şi de cu seara. “Ei, aici lumea e mai calmă, Alina”, mi-a explicat ea cu tonul celui care a priceput de mult cum stau lucrurile. “E pădurea aproape, aer curat şi oamenii nu-s aşa stresaţi”.

Eu zic că, pe termen lung, e de bine. Când m-oţi vedea răbdătoare şi zen, rămasă fără replici indignate, de nereprodus în faţa unui minor, să ştiţi că de  la aerul tare, de Pantelimon, mi se trage. 🙂