Ne naştem singuri şi murim singuri – nu mai ştiu cine a zis asta, un om foarte inteligent şi foarte pesimist, pesemne, aşa cum sunt toţi oamenii din cale afară de inteligenţi.

Şi între cele două uriaşe singurătăţi, înşirăm de-a lungul vieţii miliarde de solitudini mai mititele, dar tăios de ascuţite. Când plângem, ne simţim mai singuri ca oricând, şi nici măcar o apăsare prietenească, pe umăr, nu ne poate smulge decât un zâmbet de suprafaţă, prin care să arătăm celui care ne e alături că încercarea sa de a ne sprijini sau înveseli nu e în zadar. Când hohotim de râs, ne vedem înconjuraţi de guri ce iau, mimetic, formă de zâmbet, dar ceva îmi spune că fericirea nu-i un sentiment generator de empatii puternice – oamenii se bucură pentru tine cu măsură şi, uite aşa, în delirulile tale euforice, se face că tot singur eşti.

Numai iubirea te contopeşte, fie şi pentru o fracţiune de destin, cu celălalt. Numai în dragoste n-ai cum să fii singur, chiar şi duioşiile neîmpărtăşite te fac, prin simpla şi deseori penibila lor exaltare, parte a unei poveşti care se scrie pentru doi. Important e să vrei pe cineva, să tânjeşti după jumătatea lipsa. Măcar aşa desenezi un contur geamăn, îţi validezi dreptul la respiraţie în tandem.

Eu mi-am trăit cinci ani din viaţă fără să iubesc pe nimeni. Nu mi-i amintesc absolut deloc. Nu pot reda nicio scenă publică sau domestică, nicio întâmplare din acea perioadă. Atunci am fost cel mai singură, atât de singură, încât nici măcar nu existam.

*

Dintre toate lucrurile pe care m-am obişnuit să le fac singură, cel mai greu îmi este să vorbesc cu mine. Dacă mi-ar fi uşor, ar suna un pic maladiv, ştiu…

Pentru că sunt încăpăţânată şi nu mă ascult deloc. Ca un copil de-ăla razgâiat, cum remarc că propria-mi conştiinţă şi-a pus bărbia-n pumn şi are chef de vorbit serios, eu îmi bag degetele în urechi şi lălai isteric, ca să nu aud neam ce tot încearcă îngerul de pe un umăr să-mi spună. Printre lălăieli (că mai şi obosesc, la intervale destul de scurte), îmi dau seama că imaculatul mă ceartă. Îmi spune să fiu mai curajoasă. Mai puţin cinică. Mai optimistă de-adevăratelea şi nu numai aşa, de ochii lumii. Mai veselă în profunzime, nu doar prin hăhăieli care ascund tristeţi monumentale. Mai puţin timidă. Mai puţin revoltată. Mai puţin furioasă pe oameni care, de altfel, chiar merită furia mea. Mult mai puţin, infinit mai puţin orgolioasă mă tocăne la cap conştiinţa mea că ar trebui să fiu.

În timp ce îngeraşul de pe un umăr îşi smulge bucliţele încercând să aducă nebuna pe calea cea dreaptă, necuratul de pe umărul vecin stă picior peste picior şi-mi şopteşte suav la ureche numai tâmpenii. Minciuni frumoase ori adevăruri splendide care nu-mi folosesc la nimic. Idei seducătoare, dar imposibile. Ciudăţenii, ispite, revolte care-s motorul multor lucruri pe care le spun sau le scriu aşa, din senin.

Nu-mi place de mine când sunt rea, dar nu-mi place de mine nici când sunt proastă. Nu mă suport bârfitoare, ranchiunoasă, plângăcioasă, dar nici seninătatea tâmpă nu poate fi prietena mea. Autoanaliza din perioadele mele de solitudine arată cu degetul, dar nu ia nicio măsură drastică. Din conversaţiile cu mine ies tot timpul trântind uşa şi fac apoi tot cum mă duce capul – de fapt, cum îl îndeamnă pe cap drăcuşorul de pe umărul duşman.

*

O colegă mi-a povestit cum băieţelul ei de câţiva anişori plânge în fiecare toamnă, pentru că nu poate lipi frunzele la loc în pom. Şi eu, deşi am ani mult mai mulţi la activ, jelesc copilăreşte după fiecare boschete scuturat, pentru că l-aş vrea, în mod absurd, bradul verde şi falnic care n-a fost niciodată.

Am învăţat, totuşi, să nu mai am încredere în aglomeraţiile cu iz de clan înţelept. Să nu mai pun preţ pe cuvinte menite să mă facă să mă simt mai puţin singură. Să nu mai judec unele fapte după emoţiile fierbinţi care-mi aşază, în fiecare pliu de suflet, receptori mincinoşi, infestaţi cu microbul autoamăgirii. Învăţ o grămadă de lucruri, zi de zi, dar sunt un învăţăcel prost şi leneş, care fuge de la orele de prezent şi se refugiază în decorurile îmbătătoare ale unor clipe de mult apuse.

Şi totuşi, singurătatea are farmecul ei. Are speranţă, are aşteptări colorate, desenează viitorul după chipul şi asemănarea viziunii mele despre fericire. Are înţelepciune, are echilibru, are un fel de radar pentru situaţii cu potenţial dramatic. Are şi prudenţă în alegeri – poate prea zeloasă, ce-i drept – şi-ţi oferă luxul de a te detaşa mai lesne de marile compromisuri are vieţii, dar şi de tocmelile ei meschine. Asta, când e în toane bune…