Tag-Archive for ◊ Ignazio Boschetto ◊

26 Jun 2011 Frumuşelul, tocilarul şi grăsuţul

Au fost odată ca niciodată trei băieţi care s-au născut într-o ţară un pic îndepărtată (slavă Domnului!) de ţara în care copii de vârsta lor scuipă seminţe, ascultă muzică de dat din buric şi disecă fascinaţi aberaţiile unui oier retardat pe nume Becali.

Ei bine, aceşti trei băieţi, Piero Barone (17 ani), Ignazio Boschetto (16 ani) şi Gianluca Ginoble (16 ani), găsindu-se ei în frumoasa şi muzicala Italie şi neavând la-ndemână butonul de manele şi nici telecomanda către fotbal de joasă speţă, s-au gândit să se apuce de cântat împreună. Şi nu oricum, ci dumnezeieşte. Aşa s-a născut Il Volo, o trupă de cântăreţi adolescenţi care preiau arii celebre şi le transpun într-un pop duios, mai pe-nţelesul tinerilor din ziua de azi, cam neduşi la Operă.

Eu i-am descoperit pe când urmăream American Idol, sezonul ce tocmai s-a încheiat, şi m-au lăsat, literalmente, cu gura căscată. Sunt monstruos de talentaţi, de deştepţi, de simpatici, capabili să cânte absolut desăvârşit în orice condiţii, fără artificii de sunet şi microfoane sofisticate.

Mi-am permis să-i alint precum în titlu, dar sper că se-nţelege că am făcut-o cu drag şi admiraţie, fără pic de maliţiozitate. Mi se par fabuloşi, trei voci diferite, dar perfect armonizate, trei muzicieni care nu seamănă nicicum, nici la chip, nici la cânt, dar care împreună au uimit deja juma’ de planetă şi nici cealaltă jumătate n-are scăpare, căci le prevăd un viitor frumos, bogat şi celebru.

Când mă izbesc minunat şi revelator de exemple gen Il Volo, îmi întăresc convingerea că nicio formă de artă nu poate atinge atât de adânc şi de profund sufletul aşa cum o face muzica. Cu pielea încreţită de emoţie, când aud voci de înger admit că totuşi există Dumnezeu, oricât de cinică şi sceptică aş fi în restul timpului. Mai păţesc asta doar când privesc marea – desăvârşita Lui capodoperă, imensitate de ape în faţa căreia nu mă simt măruntă, ci puternică şi nemuritoare ca ea.

Dar revenind la muzica celor trei puştani magnifici, pot spune că deja am un preferat – pe Piero Barone, “tocilarul”. Glasul lui puternic şi senzual îl găsesc într-un delicios contrast cu imaginea de băiat care nu prea iese din bibliotecă.

Vă las mai jos un link (şi mai găsiţi pe You Tube o grămadă) – l-am pus şi pe Facebook, l-am trimis pe Messenger, i-am înnebunit pe toţi la cap cu filmuleţul şi deja s-au îngroşat rândurile celor fascinaţi de aceşti băieţi. Câte ediţii de Românii au talent trebuie să organizăm ca să descoperim şi printre noi talente de aşa calibru?