Tag-Archive for ◊ eseu ◊

09 Feb 2014 Despre începuturi
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 4 Comments

 

Nu mi-au plăcut niciodată începuturile. Nici de şcoală, nici de dragoste, nici de job. Pe cel de viaţă nu ni-l amintim, probabil dintr-un motiv destul de bun.

Începuturile vin la pachet cu aşteptări nerealiste, cu frici paralizante ori cu speculaţii absurde. Vin cu măşti, vin cu minciuni – dulci, deseori, ce-i drept – vin cu amăgirea că tot ce ai trăit până la acel început e cu siguranţă mai rău decât minunile care se vor iţi, ai răbdare, la orizont.

Pe unele începuturi nici nu ţi le doreşti. Ţi-e bine în călduţa rutină care te leagănă, poate de ani întregi, într-un ritm ce a devenit parte din bioritmul tău. La care poate ţi-a fost greu să te adaptezi, după zbateri generate de, aţi ghicit, alte încercări aflate la debut.

Retorica motivaţional-corporatistă a găsit un eufemism genial pentru ele – le-a numit provocări. Cum să spui nu provocărilor? Asta ar face din tine un laş, un blazat, un terchea-berchea. Cum să nu îmbrăţişezi zâmbind valul ce te ia pe sus şi-ţi dă viaţa de-a berbeleacul, cum să nu tai şi ultimele fire ale celui mai puternic instinct, cel de supravieţuire? Cum să nu urli din tot rărunchii că saltul de pe o realitate pe alta te face să te simţi viu, şi curios, şi fericit, deşi-ţi tremură genunchii de frică?

Teama e de ruşine. Ţi-e teamă să priveşti prin ochiurile largi ale firavei ţesături ce alcătuieşte orice început, pentru că, inevitabil, vei vedea sfârşitul. Sau ţi-l vor vedea alţii. Deşi, culmea, cu finalurile te mai descurci cât de cât, ştii cum să le iei, ştii cum să le plângi, ştii cum să le transformi în gând de pus la catastif.

Va fi bine, adaptează-te, ţi se spune, deşi ştii că fiecare adaptare la un inevitabil început va însemna încă o renunţare, încă un compromis, încă o bucată de suflet căzută pe linia de start. Adaptarea e întotdeauna de bine, aparţine învingătorilor, aşa zic toţi versaţii într-ale cursei către marele finiş. Şi-ţi vine să râzi când îţi aminteşti că vieţuitoare perfect adaptabile sunt gândacii de bucătărie.

Va fi minunat, ăsta e doar începutul, îţi vei spune. Şi, cu puţin noroc, chiar va fi, dacă apuci să prinzi vremurile mele preferate, acelea în care totul se aşază într-o matcă şi turbulenţele încetează, când nu te mai scoli dimineaţa cu sufletul strâns de temeri, când dincolo de vâltoare, de euforie sau, după caz, de tăioasă incertitudine, rămâne partea aia ”plictisitoare”de viaţă în braţele căreia ştii în orice clipă cine eşti, unde eşti şi ce rost ai pe lume.

Când, la şcoală, se ştergea tabla cu buretele, la început de oră, inima-mi spărgea pieptul. Mă rugam cu cerul şi cu pământul să nu-mi aud numele, chiar dacă ştiam lecţia. Să nu fiu eu prima, să nu se deschidă catalogul la mine, să-i asculte pe vreo doi, trei înainte, până mă obişnuiesc. Pe la jumătatea orei aveam motoarele rodate, eram gata să arăt ce pot.

Nu-mi amintesc primul meu sărut, prima mea noapte de amor a fost de toată jena, primele zile ca angajat sunt, prin definiţie, monumente de stânjeneală, iar primul drum cu maşina, de la dealer spre casă, un coşmar. (Dacă intră vreunul în mine? Dacă mi-o zgârie din prima zi? Dacă se opreşte motorul?) În vreme ce alţii se îmbată cu nectarul începuturilor sau măcar nu strâmbă din nas la gustul de pelin, eu tânjesc după mijlocuri. Sunt însetată de sevă, de tihna efemeră a clipelor în care nu văd marginile.

Bineînţeles, când nu ai nimic, începutul a ceva, a orice poate fi o nouă sursă de viaţă. Asta ca să-i găsesc şi o calitate. Când nu-i menit să-ţi facă ţăndări o perfect funcţională zonă de confort, apăi ţi-e singurul colac de salvare.