Tag-Archive for ◊ dezamagire ◊

11 Jun 2011 Nu pot, nu vreau
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 41 Comments

Pentru cele mai mari dezamăgiri ale vieţii mele port o covârşitoare parte de vină. M-am plâns de multe ori – de cele mai multe ori chiar aici, pe blog – de oameni care m-au împovărat cu problemele lor, de foste joburi apăsătoare, de prietenii în care mă simţeam strivită, folosită, de iubiri ce parcă mă ţineau în lanţuri şi nu mă lăsau să plec.

Da, e vinovat şi cel care te persecută, care pune cărămidă peste cărămidă, fără oprire, în sacii pe care-i cari conştiincios, ca un catâr, dar cel mai vinovat eşti tu, că nu ştii să spui “Stop! Atât! Nu mai pot să duc!”. Şi de ce nu spui? În primul rând, de teamă. Din frica născută dintr-o stimă de sine atât de fragilă, încât crezi că fără toată osânda îndurată cu stoicism celălalt nu te-ar mai iubi, nu te-ar mai accepta prin preajmă, nu ţi-ar mai da salariu, nu ţi-ar mai da telefon, nu ţi-ar mai oferi nicio fărâmă din atenţia lui.

Şi descumpănirea e plenară când constaţi că temerea asta nu-i deloc exagerată, când realizezi că sunt puţini cei care te vor doar pentru ceea ce însemni dincolo de orice strădanie de-a ta, pentru zâmbet, pentru mângâierea pe care le-o oferi, pentru glumele pe care ştii să le spui, pentru felul minunat şi liniştitor în care îi ţii de mână atunci când lumea lor se clatină.

Absolut toţi, mai ales dacă le pui un microfon sub nas sau o coloană de blog la dispoziţie, recită cu patos următoarea poezie: prietenul e acela pe care-l suni în toiul nopţii şi el sare să te ajute. Prietenul ţi-e loial în orice condiţii şi orice tâmpenii ai ai face. Prietenul vine când îl chemi, străbate mări şi ţări, dacă e nevoie, pentru un sughiţ de-al tău. Prietenul te acceptă aşa cum eşti (a se citi cu toate răutăţile, toanele, îndepărtările, jignirile, nedreptăţile de care poţi fi în stare). Prietenul te-nţelege şi nu te judecă niciodată. Prietenul nu-ţi spune nicicând “nu pot”.

E ceva greşit în înşiruirea de mai sus? Bineînţeles că nu. Fiecare cuvânt e adevărat, fiecare frază musteşte, nu-i aşa, de noţiuni cu valoare axiomatică. Dar cred că trebuie avută în vedere partea şubredă în toată povestea asta cu ce trebuie să facă un prost… pardon, un prieten bun, pentru noi: unidirecţionarea. Când ceri ceea ce tu nici nu te gândeşti să oferi, când sacrificiile pe altarul “prieteniei” vin mereu dintr-o singură direcţie, când, mai tot timpul, unul vorbeşte, iar celalalt ascultă, unul pretinde, iar celălalt se face luntre şi punte să execute, unul dă şi dă, iar celălalt se pricepe de minune să stea în capul mesei şi să se înfrupte.

Iar când se deşteaptă prostimea – sau, pur şi simplu, oboseşte – apatia celui care se-nvârtea ca un titirez să-ţi facă pe plac devine stânjenitoare, refuzurile, deranjante, prezenţa în sfârşit demnă – jignitoare.

Vrei să ştii câţi prieteni, în adevăratul sens al cuvântului, posezi? Gândeşte-te pentru câţi oameni de pe lumea asta te-ai trezi TU în toiul nopţii, ca să le sari în ajutor. Părinţi, bunici, plozi not included.

Totuşi, în mod paradoxal, relaţiile de vasalitate sunt infinit mai durabile decât cele în care există un perfect raport de egalitate între partenerii de cafea, business sau amor. Dacă ambii au personalităţi la fel de puternice şi spun la fel de des “Vreau!” şi la fel de răspicat “Nu”, şandramaua are viaţă mai scurtă decât rezistenta colivie aurită a tandemului dominat-dominator.

Chiar şi la job: pentru acelaşi salariu, doi oameni nu muncesc la fel, nici de mult, nici de bine. În timp ce unii se dau de ceasul morţii să-i facă pe plac celui din fruntea ierarhiei, învaţă orice trebuie învăţat, fac tot ce trebuie făcut şi nu refuză nicio corvoadă în plus faţă de cele negociate la interviu, alţii-şi dozează efortul, îşi impun foarte strict limitele de competenţă, spun “nu ştiu, nu pot, nu e treaba mea” cu naturaleţe şi-şi obişnuiesc angajatorul cu un anumit ritm de lucru, ocupându-se exclusiv de felia la care se pricep şi care-i trecută în fişa postului.

Cred că nu-i greu de ghicit în ce categorie consider că mă plasez eu. Şi nu mi s-a ridicat nicio statuie în piaţa publică, dimpotrivă, mi s-au săpat gropi de mormânt. Oameni pe care probabil i-am sufocat cu iubirea şi devotamentul meu m-au lăsat baltă pentru alţii mai dispuşi să-i lase cu ochii-n soare, la rândul lor. Am plătit scump (şi cu suflet, şi cu bani) facerea de bine, excesul de zel, dar şi inevitabilele greşeli comise de câte ori am luat asupră-mi responsabilităţi uriaşe, pe care mulţi n-au putut sau n-au vrut şi le asume.

Din dragoste, din orgoliu, din ambele amestecate păgubos, îmi este foarte greu să spun “nu pot”. Mi-e şi mai dificil să afirm că pur şi simplu nu vreau să fac ceva, că n-am chef, deşi refuzul nejustificat e la fel de legitim, în unele contexte, şi fiecare om are dreptul la el, măcar din când în când, fără să rişte să fie pus la zid din cauza asta.

Respectul de sine e-o lecţie dificilă, iar eu m-am înscris la cursuri de curând şi nu ştiu dacă voi fi un învăţăcel conştiincios, dacă nu voi trişa, dintr-un preaplin de entuziasm şi din pasiunea de a face orice-mi stă în putinţă pentru oamenii pe care-i admir şi pentru proiectele în care cred.

Cum se-mpacă iubirea de sine cu iubirea de ceilalţi? În ce proporţii trebuie să convieţuiască cele două iubiri pentru a nu-şi devora gazda, pentru a-i păstra şi sufletul teafăr, dar şi reputaţia de om bun, harnic, conştiincios, nepătată?

Am început să caut, zi de zi, răspunsul la această întrebare. L-aţi găsit voi, cumva?