Tag-Archive for ◊ clatite ◊

12 Jan 2013 Prima clătită
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 3 Comments

E aia îndărătnică, mult prea groasă, care se lipeşte enervant de tavă şi din cauza căreia îţi vine să dai cu tigaia de pământ şi să zici “Nu mai fac în viaţa vieţilor mele clătite!” Dar pofta şi încăpăţânarea nu te lasă să te dezlipeşti de lângă aragaz şi-o mai faci şi pe a doua, mai frumoasă decât prima, şi pe a treia, mai pufoasă decât a doua, de la a patra în sus debutând deja perfecţiunea.

Prima clătită e ca jumătatea aia de prim sărut stângaci, când ba n-aveţi loc de nasuri, ba vă ciocniţi dinţii, după care se aşterne o tăcere de-aia stânjenitoare şi tâmpă. Şi-ai vrea te înghită pământul sau mai bine să te sărute prostul ăla încă o dată, dar acum să-i iasă ca lumea, cum ai văzut tu în filmele alea stupide în care doi se sărută şi-o uvertura dulceagă acaparează fundalul sonor. Ălora din film mereu le iese din prima şi parcă n-au nici nas, nici dinţi, nici salivă şi nici sudoare, ci numai buze perfecte, moi şi uscate, două moluşte docile ce se împreunează tărăgănat.

Prima clătită e ca prima zi de  serviciu. Nu cunoşti pe nimeni şi crezi că nici nu ai să-i cunoşti vreodată pe ciudaţii ăia ridicaţi brusc la rangul de colegi. Perechile de ochi aţintite asupra ta dau găuri în tine şi te simţi pierdut, paradoxal, într-atâta lume care vrea să te cunoască, să te descoasă, să te alipească rapid colectivului. Cu mâini umede faci cunoştinţă cu toţi şi cu toate, dar nu reţii niciun nume, deşi dai din cap ca şi când ai fi reţinut. Te aşezi la biroul tău golaş, fără poze, muţunachi şi firimituri, şi la prima împotmolire de ordin profesional ai vrea să strigi pe cineva să te ajute, însă deschizi gura ca peştele, fără să fii în stare să articulezi ceva. Te uiţi în stânga şi-n dreapta la feţele alea dacă ai noroc zâmbitoare, dar deloc familiare, însă nu te simţi în stare să asociezi un nume cu o faţă. Prenumele ce ţi-au fost recitate anterior, în scuturări de mâini, ţi se învalmăşesc în minte ca nişte stele verzi, toate la fel, toate înnebunitor de străine. După câteva luni, în acelaşi decor cu ăia pe care acum habar n-ai cum îi cheamă, eşti de-acolo – o verigă-n lanţ, o rotiţă-n angrenaj. Şi vă daţi coate complice când un alt boboc ameţit aterizează printre fraţii tăi de salariu, devenind aceeaşi vremelnică şi suculentă carne de tun.

Prima clătită e aia fadă, că ai uitat să pui un vârf de cuţit de sare în compoziţie – cum scrie la carte – şi ţi-ai amintit abia după ce ai făcut-o şi ai gustat-o pe amărâta de ea. Următoarele ţi-or fi ieşit de minune, şi ca formă, şi ca savoare, dar paleaşca asta de-un contur îndoielnic şi-o aromă incertă e dovada parcă vie că viitoarele tale succese au la bază un monumental eşec. Unul ce te va bântui când ţi-e orgoliul mai aprins şi stima de sine mai dragă.

Prima clătită e mâncată, de regulă, de ăl mai fraier – de obicei ăla care a făcut-o, care s-a spetit în bucătărie, în plictiseală şi în fum de ulei ars, ca să întoarcă de pe o parte pe alta discuri de cocă rotundă, gustoasă, dantelată ispititor pe margini. În aplauzele musafirilor nerăbdători sau ale familiei înfometate, vei pătrunde în sufragerie cu platoul ticsit de rulouri dulci, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum nici n-ai fi îngurgitat în grabă, cu numai câteva minute în amonte, primul produs – nereuşit – al strădaniei tale. Rebut nici bun, dar nici prea rău de mâncat, martor nedesăvârşit al evidenţei că nu toate lucrurile excelente ies excelent din prima. Cam toţi dăm întâi rasol până să devenim geniali.