Eu nu mint niciodată, dar nimeni nu mă poate obliga să spun adevărul.
(Charles -Maurice de Talleyrand)

 “Everybody lies” – a decretat nebunul, genialul, incomodul, extraordinarul  Dr. House din serialul cu acelaşi nume, şi cred că, oricât cinism ar conţine această concluzie, cine cunoaşte nuanţele naturii umane şi e în stare să se privească pe sine cu o fărâmă de obiectivitate va fi de acord cu ea.

Nu ştim, nu suntem în stare şi cred că nici nu trebuie să fim pe deplin sinceri în orice aspect al vieţii noastre. Toţi, când minţim, o facem de frică (motivaţia majoritară), de ruşine (celebrele cazuri când pacienţi pe patul de spital preferă să-şi rişte viaţa decât să admită că au luat nu ştiu ce drog greu detectabil sau că şi-au înşelat partenerul evadând în călătorii de unde-i posibil să fi contractat vreun virus ciudat) sau din bun simţ. De multe ori minţim ca să nu-i rănim pe cei apropiaţi sau să nu-i punem într-o lumină proastă, şi foarte bine facem. Cine nu e-n stare să facă rabat la etică şi morală în situaţii excepţionale, când interesele de moment, reputaţia sau chiar viaţa unui om drag o cer, poate să-şi bage morala undeva!

În afară de cazurile în care diagnosticul e tulburarea psihică numită mitomanie, toate denaturările voluntare ale adevărului au la bază cele trei motivaţii înşirate mai sus. N-o spun eu, de deşteaptă ce sunt, au spus-o sociologi, antropologi şi psihologi, cu mult înaintea mea.

Eu pot doar să afirm că sunt de acord cu ei şi că trebuie analizat cu simţ de răspundere fiecare context, înainte de a ne repezi să aruncăm cu pietre sau să debităm inepţii de genul “Eu nu mint niciodată!”, fără să ne uităm în oglindă şi să recunoaştem că nimeni, absolut nimeni nu-i fără pată când vine vorba de a nu spune lucrurilor chiar pe nume.

În primul rând, minciuna apare ca efect al unui stimul extern. Nu poţi să fii un mare mincinos de unul singur, pe un vârf de munte, iar de multe ori răspunsul fals e urmarea  unei întrebări agresive, nelegitime, neavenite, obraznice sau capcană. Nu eşti obligat să spui adevărul cuiva pe care nu trebuie să-l preocupe ce crezi sau ce-ai făcut tu la un moment dat. Să pretinzi sinceritate, cu literă de lege, mi se pare în anumite situaţii chiar un gest nepoliticos. Aşa cum fac cei care te hărţuiesc poliţieneşte sau te şantajează sentimental, scormonind după realităţi care să le valideze o anumită stare de spirit, intenţie ori sentiment negativ. Marii căutători ai adevărului absolut nu vor, de fapt, decât să te prindă cu minciuna… Şi reuşesc mereu (căci adevăr absolut, nealterat de percepţie şi context, nu există decât în matematică), şi de-aici îşi trag entuziasmul şi-un fel de plăcere bolnavă, care le hrăneşte paranoia şi sentimentul de superioritate.

De mică am învăţat că nu-i frumos să mint, dar tot atunci mi s-a spus că există şi “minciuni necesare”. White Lies, cum le zic americanii. Dacă o prietenă te-ntreabă cum îi stă cu rochia cea nouă, iar ţie ţi se pare că arată ca Palatul Telefoanelor cu o husă pe el, nu-i comunici franc acest lucru, ci găseşti o modalitate mai delicată s-o faci să renunţe la treanţă. Căci în afară de înfumuraţii care latră cum că ei “urăsc minciuna”, mi se par penibili şi cei din categoria  “Domnee, la mine ce-i în guşa şi-n căpuşă”, foarte mândri de bădărăniile pe care le scot pe gură.

Când un curios te chestionează “Cum îţi merge în căsnicie?”, iar ţie-ţi merge ca vai de capul tău, dar nu-i treaba lui să fie pus la curent cu statusul tău conjugal, îi vei răspunde simplu, ca să stingi subiectul : “Mulţumesc, bine”.  E o minciună, da, însă adevărul nu e pentru oricine, nu toţi nulii şi neaveniţii au drept de proprietate pe adevărurile din viaţa cuiva.

Cum spuneam, nu există efect fără cauză şi răspuns mincinos fără întrebare iscoditoare. Iar vina se împarte, în funcţie de context, între cel care debitează baliverne şi  cel care pune întrebări nelalocul lor.

Dar mai există şi situaţii în care mistificarea nu e rezultatul unui stimul, ci iniţiativă proprie. Asta mi se pare o boală mult mai grea, mai gravă, mai demnă de dispreţ şi cam neglijată de toţi lupii moralişti, poate şi pentru că, în majoritate, aceştia cam suferă de ea: ipocrizia.

Mă oripilează cei care-şi creează o imagine strălucitoare şi falsă, care nu sunt ce par a fi, care nu traiesc deloc conform principiilor de care fac paradă, care înfierează apucături la care ei înşişi sunt maeştri sau pentru care toată povestea vieţii e un imens butoi de rahat acoperit cu un strat subţire de miere ce păcăleşte ochii şi gustul prostimii. Să fiu spectatoarea unui show grandios de ipocrizie mă scoate mai rău din minţi decât să ascult, ocazional, câte o povestioară cu înflorituri. Şi, culmea ironiei, marii ipocriţi sunt tocmai aceia care se declară cei mai înverşunaţi duşmani ai minciunii.

Nu, nu urăsc minciuna, sunt prea ocupată să mă revolt în faţa variantelor ei mai sofisticate, precum trădarea, înşelăciunea, sabotajul, oportunismul, manipularea, linguşeala, prefăcătoria ca mod de viaţă. Asta nu înseamnă că mă dau în vânt după neadevăruri, dar când mă satur de ele, plec de lângă mitoman sau am grijă ce, cum, unde şi pe cine iau la întrebări. Poate sunt eu aia care nu merită un răspuns onest. Şi, cum spuneam deunăzi unui prieten de pe Facebook, între o minciună nevinovată şi un adevăr ticălos voi alege întotdeauna, cu ochii închişi, întâia variantă.