Deşi m-am jurat că la acest sfârşit de an şi înainte de toate revelioanele ce vor urma, nu voi mai face bilanţuri, mintea mea nu stă locului, sufletul meu înşiră plusuri şi minusuri, fără să vreau l-am luat deja pe 2011 la puricat.

A fost şi blând cu mine, dar a avut şi colţi ascuţiţi. În unele aspecte, a fost nepăsător, distant, aşa cum au mai fost şi alţii înaintea lui şi cum sper din rărunchi să nu mai fie cei ce vor urma.

Variabile: viaţa mea profesională, cu răstunări bruşte de de situaţie la debutul lui 2011, cu agonii şi extazuri, cu schimbări pe care le-am perceput dureros la vremea respectivă, dar care veniseră – am înţeles mai târziu – nu ca să adâncească nişte răni, ci ca să spele un parcurs îmbâcsit.

Şi tot aici, la variabile, aş încadra şi traiul meu domestic: am părăsit, după 35 de ani, apartamentul din Titan, cuibul despre care am scris şi am povestit de-atâtea ori, şi m-am mutat în casa bunicii mele, fapt pe care l-am simţit ca pe-o dezrădăcinare, cu care m-am acomodat greu, deşi ştiu că astea-s fiţe de copil alintat. Alţii-şi părăsesc nu doar blocul, ci oraşul şi ţara, destinul îi duce poate la mii de kilometri de locurile în care au copilărit, şi nu mai fac atâta pe nebunii.

Constante: tumultul meu interior, căutările mele, negăsirile mele.

În 2011, am trăit bucurii simple, adunând zâmbete şi dulci revelaţii alături de prieteni buni. Alături de cei care mi-au stat lângă inimă dintotdeauna, alături de unii pierduţi, dar, printr-un miracol, regăsiţi, însă acum ştiu să desenez în minte şi chipuri noi, ce mi s-au arătat întâi virtual, oameni dragi pe care i-am îmbrăţişat apoi cu braţe de trup şi suflet.

Am cont pe Facebook şi vreau să bifez chestia asta pe coloana cu întâmplări frumoase: în clipe în care m-am crezut singură pe pamânt, zeci de mesaje de îmbărbătare au curs dinspre o lume pe care o credeam străină de lumea mea şi de zbaterile mele. Aşa am cunoscut-o pe Nuami…

Pe mulţi dintre prietenii mei virtuali n-am ajuns să-i cunosc în carne şi oase, dar inima mea îi ştie pe dinafară, fie şi numai după dansul cuvintelor scrise, după simţirile aşternute negru pe alb, după energia pozitivă pe care mi-o transmit gândurile lor curate.

2011 a fost anul cărţii mele. Cum să nu-l iubesc măcar pentru atât? Ce nebunie a fost să scot o carte, ce frumoasă nebunie, şi ce recunoscătoare sunt tuturor celor care m-au citit, şi-apoi mi-au scris, şi m-au făcut să fiu mândră de mine, să mă iubesc cu o bătaie de inimă în plus. Uitasem cum e să mă iubesc, îmi sleisem energia iubirii şi respectului de sine luptând în războaie pierdute din start.

În 2011, am revizitat Barcelona, cel mai frumos oraş de pe planetă, şi-am făcut planuri noi de călătorie nu peste mări, doar peste câteva ţări. M-am tolănit pe nisipul aspru de la 2 Mai, pe care în 2010 nu reuşisem să ajung. M-am zgâit la cer, am numărat mii de stele, am mirosit câteva flori. Am văzut filme bune, am urmărit seriale interesante, am citit puţin, spre ruşinea mea, dar am scris mai mult decât oricând.

Ce-mi doresc de la 2012? Ştie el ce. Nimic ciudat, nimic exagerat, credeţi-mă. Deci n-ar trebui să fie prea dificil, drăguţule, străduieşte-te oleacă! 🙂

Iar vouă, celor care mă citiţi, mă iubiţi sau doar mă suportaţi, vă ţin pumnii să va-mpliniţi măcar o parte dintre visuri, dacă nu chiar pe toate, şi să prindeţi puteri pentru a visa altele noi.

La mulţi ani voioşi, sănătoşi şi împliniţi!