Tag-Archive for ◊ a murit Elizabeth Taylor ◊

23 Mar 2011 Good bye, Elizabeth!

Nu-i plăcea deloc să i se spună Liz, dar toată planeta o alinta aşa, cu încăpăţânare, probabil din dorinţa de a se simţi mai aproape de ea, de a-i îmblânzi aerul mândru, princiar, de a se poziţiona familiar în raport cu un mare star, cu o aşa divă splendidă şi capricioasă.

N-am să stau să-i înşir aici biografia sau filmografia (le găsiţi pe Wikipedia), ori să bat monedă pe împrejurările morţii ei petrecute azi dimineaţă, într-un spital din Los Angeles. O sa scriu doar ce-mi vine în minte când mă gândesc la ea acum, după ani la rând în care recunosc că nu i-am mai dedicat nici-o frântură de gând.

Avea 79 de ani şi a murit după ce şi-a trăit viaţa storcând-o ca pe o lămâie, bucurându-se de faimă, de roluri, de căsnicii, de operele de caritate în slujba carora se pusese, cu frenezie, de-a lungul celei de-a treia tinereţi. Da, tinereţe, pentru că Elizabeth Taylor n-a fost niciodată bătrână, n-a ştiut şi nici n-a vrut să înveţe, nu şi-a dat voie să lâncezească, în ciuda trecerii nemiloase a anilor, a declinului profesional, al bolilor grave cărora le-a ţinut piept, până azi, cu o miraculoasă tenacitate. A scăpat din ghearele morţii, ca prin urechile acului, de multe ori (ziarele spun ca a suferit, de-a lungul vremii, peste 100 de operaţii), şi mereu am aplaudat-o pentru revenirile triumfale, în urma cărora ne mai uimea cu câte o declaraţie curajoasă, cu câte-un diamant enorm sau cu vreo căsnicie pripită şi ciudată.

Mărturisesc că am plăcut-o întotdeauna mai mult decât pe Marilyn Monroe, am găsit-o chiar mult mai atrăgătoare (dacă e să luăm la puricat detaliile ce ţin strict de fizic), mai puţin dispusă în a-şi ascunde isteţimea, mai înzestrată actoriceşte, mai stăpână pe sine, mai ancorată în cotidian – elemente ale personalităţii care i-au asigurat un trai mai lung, ştirbindu-i însă din eternul sex-appeal pe care o aură de înger neînţeles şi o moarte în floarea vârstei şi-n miezul gloriei ţi-l pot da.

Elizabeth Taylor mi-a dat mereu impresia că priveşte viaţa ferm, limpede, direct în ochi, cu ochii ei absolut superbi, de un albastru violet, şi cere răspicat ce-şi doreşte: roluri, bărbaţi, copii, bijuterii, ajutor pentru cei în nevoie, fie că-s orfani, homosexuali sau bolnavi de SIDA. E singura actriţă pe care aş fi văzut-o în rolul dragei mele Scarlett O’Hara, dacă n-ar fi făcut la rându-i roluri memorabile, aplaudate şi oscarizate, şi dacă Vivien Leigh n-ar fi fost chiar grozavă în pielea personajului meu preferat.

Nu ştiu dacă Elizabeth Taylor a fost o femeie care a iubit mult, pentru că i-au fost străine iubirile senine şi durabile, dar în mod sigur a iubit pătimaş şi impulsiv, nu s-a ferit de căsnicii cu repetiţie, de mezalianţe, de intensităţi ale amorului fără trai pe termen lung, dar cu o atât de evidentă priză la public. Şi din toate câte i s-au întâmplat, inclusiv mariaje şi divorţuri pe bandă rulantă, părea că iese întărită (dar nu cuminţită), pregătită pentru alte şi alte excentricităţi, pentru experienţe de viaţă care să n-o aşeze în rând cu restul lumii.

Nu ştiu dacă a fost cu adevărat un om bun – ca exponent al publicului, nici nu prea-mi pasă, cei care au cunoscut-o îndeaproape să-şi bată capul cu asta. Dar cu siguranţă a fost un talent peste măsură, un om tenace, o femeie puternică. O femeie pe care cred că o poţi avea drept muză atunci când destinul tău lâncezeşte, când crezi că vârsta, sau bolile, sau uitarea celor din jur pot fi piedici în a trăi aşa cum vrei, în a iubi pe cine-ţi place, în a-ţi cheltui banii cum îţi convine, în a susţine cauze controversate. Fiecare dintre noi ar trebui să experimenteze, măcar o dată în viaţă, luxul de a nu da socoteală nimănui pentru alegerile sale.

E trist când un destin de aşa calibru ajunge la final, iar vestea mi-a umbrit ziua, căci am iubit-o pe Elizabeth Taylor (în copilărie eram fana ei declarată şi cumpăram numai păpuşi care să-i semene). Şi, prin felul ei de a fi, de-a lupta, de-a-şi înfrunta cumplitele probleme de sănătate, îmi părea nemuritoare. Însă, dincolo de inerenta tristeţe, mă consolează gândul că nicio clipă din viaţa ei n-a rămas netrăită, că a ars până la capăt, că a făcut tot ce se putea face cu darurile pe care i l-a dat Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu pe care îl rog acum, umil, s-o primească la El şi s-o odihnească. Good bye, Elizabeth!