20 May 2012 Parfum otrăvit
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,

A acceptat invitaţia la nuntă de parcă n-ar fi avut loc de-ntors, i s-a părut aiurea să refuze. Nu era foarte apropiată de Cristina, se vizitau rar, mai ieşeau la o cafea… În şcoală fuseseră de nedespărţit, însă drumul lor de amice bune se bifurcase rapid şi firesc odată ce au crescut şi n-au mai împărţit aceleaşi visuri. Cristina voise la uman, în timp ce pe ea o atrăgeau materiile tehnice. Iar în liceu îşi făcuseră, fiecare, alte găşti de prieteni, alte cele mai bune prietene. Facultatea căscase şi ea hăul dintre ele, dar nu într-atât, încât să nu se mai sune şi să nu mai stea la poveşti, măcar o dată, de două ori pe an.

Se gândise mereu la Cristina cu duioşie, sufletul ei n-o uitase de tot, cum se întâmplă când anii ce se scurg diluează, nepăsător şi iremediabil, amintirile a tot ce ai trăit şi simţit în clasele primare. Era prietena ei din copilărie, ce dacă nu aveau mai nimic în comun, ce dacă discuţiile, acum rare, dintre ele, erau banale – conversaţii copilăreşti, bârfuliţe nevinovate şi interogări retoric-nostalgice care începeau, invariabil, cu “Mai ţii minte când…”? Nu prea mai ţineau, dar îşi inventau mereu amintiri proaspete, după ce storceau cât se poate şi cât le lăsa memoria, din cele reale. Despre prezent nu prea vorbeau, evadarea către anii dinaintea pubertăţii era infinit mai interesantă pentru amândouă. Tocau ore în şir aceleaşi nimicuri, până când Victor venea s-o ia acasă, cu maşina, de la cafeneaua ce-şi trăgea obloanele şi urca ostentativ scaunele pe mese, la ora închiderii, doar-doar s-or simţi să se care odată cele două gaiţe care nu se mai opresc din turuit. În drum, o lăsau şi pe Cristina în faţa blocului ei şi se despărţeau scurt, fără afectare, de parcă a doua zi ar fi urmat să se vadă din nou. Însă a doua zi era mereu peste şase luni, peste un an, peste doi…

*

Nu cunoştea pe nimeni la nunta aia, Cristina nu mai păstrase legătura cu niciun coleg din generală în afară de ea. Victor se bâţâia nervos şi plictisit la masă, parcă ar fi vrut să fie oriunde, numai acolo nu. Într-un fel, îl înţelegea, nici ea nu era departe de acest sentiment. O privea pe Cristina, îi admira rochia amplă, cu poale bogate, crinolină şi corset ce-i evidenţia talia parcă nefiresc de subţire pentru o femeie trecută de 35 de ani. “Arată ca o adolescentă” se gândi şi se ruşină, în următorul gând, de invidia ce-o săgetase tăios. “Mereu şi-a dorit să fie ca o prinţesă la nunta ei şi uite că i s-a îndeplinit visul!”. Îşi ocupă apoi privirea  –  că tot n-avea ce face – şi cu analiza cocului de mireasă, elaborat, masiv, dar de bun gust, construit din păr mătăsos, de culoarea mierii. Cristina arăta grozav cu părul prins, o avantaja să-şi dezvăluie linia fină a gâtului, ceafa mângâiată de-un puf blonziu care-i dădea, şi el, un aer senzual, extrem de tineresc.

Se gândi c-a scanat destul ţinuta şi coafura miresei şi-l invită pe Victor la dans, iar acesta acceptă cam în silă, mai mult din jenă faţă de ceilalţi meseni. S-au învârtit pe două balade din anii ’80 şi-n timpul ăsta, cu fruntea odihnindu-se pe umărul soţului ei, încerca să-şi amintească de propria nuntă. Ea avusese o rochie mai simplă şi nici coc princiar nu-şi făcuse, pentru că Victor îi spusese de multe ori că-i stă  mai bine cu părul lăsat pe umeri. Acum nu-i mai spunea. Acum era mai mereu obosit, tracasat, fără chef de vorbă, îşi împlinea “obligaţiile” de soţ dintr-un fel de inerţie pe care se ferise s-o catalogheze drept periculoasă pentru relaţia lor. Rutina-i semn bun, îi spuneau toate prietenele divorţate şi nefericite, zi mersi că te mai sărută dimineaţa, la plecare, şi că mai faceţi dragoste. Când nu s-or mai întâmpla toate astea să intri la bănuieli, până atunci bucură-te de căsnicie şi fă-ţi viaţă frumoasă cum ştii şi cum poţi. Ai un bărbat care te iubeşte, crede-ne!

*

Ameţită şi transpirată după dans, căută toaleta. Uşa era închisă, aşa că se puse pe aşteptat. După cinci minute, nimic, persoana dinăuntru nu dădea semne că ar intenţiona să elibereze incinta. Abia se mai putea ţine, aşa că bătu uşor în uşă şi-şi lipi tâmpla de ea, înainte de a mai apăsa o dată pe clanţă. Auzi un scâncet şi o şoaptă: “Ocupat…” Recunoscu vocea Cristinei, chiar şi aşa, printre suspine. “Sunt eu, deschide, te rog! Ce s-a întâmplat?”

Cristina descuie, o prinse de încheietura mîinii şi o trase aprope cu violenţă înăuntru, apoi încuie la loc. Rochia amplă, unturie îi era, din loc în loc, pătată de lacrimi şi umplea toată camera îngustă, de baie. Urmele se vedeau urât, era un material pe care umezeala îl închidea la culoare. Dar mai rău decât rochia arăta faţa Cristinei, desfigurată de plâns, cu ochii injectaţi şi rimelul întins până spre pomeţi. “Doamne, Cristina, ce-ai păţit?” N-o mai văzuse niciodată aşa şi nu era obişnuită să o consoleze, ele două doar se hlizeau din ani în Paşte, când îşi mai dădeau câte o întâlnire, în oraş.

“Ce-am făcut? Ce am făcut?” ţipa Cristina şi se uita la ea ca la o stafie, încercând anevoie să-şi stăpânească lacrimile ce împicăţeau inestetic satinul rochiei. “Nu mă pot căsători, nu pot, asta am facut! Mai bine singură, mai bine moartă!”

„Păi te-ai căsătorit deja”, a încercat să-i aducă aminte, iar replica a sunat ca o glumă proastă. „Dar de ce să nu te căsătoreşti?”

“Pentru că nu-l iubesc, de-aia!” Simţi un pic agresiv răspunsul Cristinei, dar îl puse pe seama nervilor şi-a spasmelor provocate de plâns. “Sunt îndrăgostită de alt bărbat, înţelegi?” “Şi el mă iubeşte, cică, dar nu poate dragă s-o lase pe nevastă-sa! Îi leagă prea multe, auzi tu! Las’ că ştiu eu ce-i leagă! Bărbaţii sunt laşi, laşi, laşi!”.

Săgeţile din privirea Cristinei n-o destabilizară, nu le luă personal – era clar, asista la o criză de isterie. Dar acum ce să facă, ce să-i spună, încerca să-şi amintească replici înţelepte de prin toate cărţile cu iz psihologic pe care le citise. Din păcate, nu-i veni în cap decât o singură replică, era clar că se uitase la prea multe filme cu sirop din belşug şi realism ioc: “Dacă vrei, ieşim pe uşa din spate a restaurantului şi fugim undeva. Sunt cu maşina… Mergem să te linişteşti, într-un parc sau o cafenea. Fugim în lume, dacă vrei, şi după aia vezi tu cum rezolvi lucrurile!”

Cristina începu să râdă isteric şi gata, chiar că nu mai era frumoasă deloc. Avea ceva diabolic în râsul ăla şi dintr-o dată parfumul ei tare, bătrânicios, ce saturase tot aerul din încăpere se resimţi agresiv, irespirabil. Avusese tot timpul o slăbiciune pentru aroma asta de pe vremea bunicii, niciodată nu se dădea cu altceva. O întrebase odată ce parfum e, cu ton admirativ, dintr-un fel de maliţiozitate tipic feminină, deşi simţea că se sufocă în primele cinci minute, de câte ori se întâlneau.  Dup-aia se obişnuia cu mirosul şi se lua cu vorba, iar duhoarea de flori mov se mai estompa. “E levănţică, îţi place? Îl iau de la o parfumerie unde-ţi compui singură aroma şi alegi ce se potriveşte mai bine pielii tale. Şi nu mai miroase nimeni ca tine, reţeta e unicat!” îi explicase cu ton mândru, de mare cunoscătoare într-ale rafinamentelor franţuzeşti. Poate-am să vin o dată, i-a răspuns, şi apoi a schimbat subiectul, că-i stătea pe limbă să-i spună că parfumul n-o atrage deloc, i se pare greu, bizar şi nepotrivit pentru o femeie încă tânără.

*

“Ne-am despărţit acum câteva luni” începu Cristina să povestească mai cu calm, deşi tot pe un ton ciudat, ar fi putut să jure că ironic. “Mi-a zis că nu se simte în stare s-o ia de la capăt, oricât m-ar iubi. Că şi între noi vor apărea, precum buruienile, rutina şi plictisul, după câţiva ani de amor ghebos. Şi atunci ce vom face? Sărim în altă căsnicie, şi-n alta, iar şi iar? I-am spus că-l iubesc cu toată inima şi cu tot prezentul meu, iar el analiza evoluţia iubirii noastre ca pe un joc de şah, anticipa mişcările, desena cu cinism viitorul. Niciun scenariu închipuit de el nu era de partea noastră. L-am ameninţat că mă mărit, că n-o mai pot duce aşa, că mă curtează unul de la serviciu de vreo juma’ de an. Poate c-ar fi mai bine, mi-a zis. Auzi tu! Poate c-ar fi mai bine! Ei bine, nu e bine! Nu e bine deloc!”

Nu ştia ce să-i spună, n-avea cuvinte de consolare, parcă o şi condamna, în gând, într-un fel. Nu fusese pusă la curent cu relaţia asta vinovată a Cristinei, se întâlneau şi vorbeau numai tâmpenii, iar acum o lua drept confidentă? Puse capăt revoltei interioare şi orgoliului prostesc gândindu-se că numai întâmplarea o făcuse martora acestei descărcări emoţionale a Cristinei. N-o invitase nimeni în baia ce duhnea a levănţică, şi-a minciuni, şi-a destin călcat în picioare.

„Timpul le rezolvă pe toate”, articulă totuşi un panseu stupid, singurul de care se simţi în stare. Ce naiba era să mai zică? Cristina se scutură, ca trezită dintr-un vis urât, îi făcu semn cu mâna că e ok şi-o rugă s-o mai lase un pic singură. “Spune te rog că-i stricată toaleta asta, dacă vezi că se-ndreaptă cineva într-aici. Şi… rămâne între noi, da?”

Sigur că rămânea între ele, cui i-ar mai fi putut povesti o asemenea grozăvie? Nici măcar lui Victor, ar fi început cu discursurile lui de doi lei, pe marginea moralităţii. Era un barbat cu principii solide şi tare se mândrea cu ele, iar înfumurarea asta îi conferea o prestanţă seducătoare. Şi parcă reprezenta şi-un fel de garanţie, un om cu un atât de solid sistem de valori n-ar putea s-o mintă şi s-o înşele niciodată, oricât de absent părea uneori.

*

La vreo trei zile după nunta Cristinei, încă nu-şi revenise din apăsarea ultimei conversaţii cu ea. Ar fi vrut s-o sune, dar i se părea nepotrivit. Erau prietene din copilărie şi două străine, în acelaşi timp – un paradox care-i permitea s-o deranjeze pe Cristina cel mult o dată la şase luni, ca să trăncănească banalităţi. Nu simţea că are căderea să răscolească evenimentele cu greutate din viaţa ei, dar întâmplarea din toaletă o înţepa în suflet, ca un junghi, plus că o rodea şi curiozitatea de-a afla ce s-a mai întâmplat a doua zi. Oare i-a mărturisit soţului? Dar cu “amantul” (că acum se numea amant, nu-i aşa? Doar era o femeie căsătorită!) o mai fi luat legătura? Nevoia de a iscodi i-a înfrânt reţinerile şi-a apelat numărul Cristinei.

A răspuns greu, iar glasul îi era plictisit şi cu urme fine de iritare, pe care le mai detectase şi atunci, în timpul tragi-comediei din toaletă. „Voiam doar să ştiu dacă eşti bine…” “Sunt bine, stai liniştită.“ Acel “stai liniştită” îi sună învăluit în sarcasm, dar se gândi că i se pare, ce motiv ar fi avut Cristina s-o ia peste picior? “Da, am vorbit azi cu el. Am plâns, l-am implorat, m-am făcut preş, i-am zis că divorţez după trei zile, că se poartă şi la case mai mari, dar a fost de neînduplecat. Nu-şi lasă nevasta pentru mine. S-o stăpânească sănătos! Mulţumesc pentru telefon, dar nu mai pot vorbi. Pa…”

I-a închis telefonul în nas, nici n-a mai aşteptat un la revedere. Ar fi vrut s-o invite la o cafea, să-i spună că în ea poate găsi o ureche care s-o asculte şi-un umăr pe care să plângă. Dar acum îi părea bine că nu i-a spus, pentru că nu era adevărat. În plus, tonul Cristinei o iritase, oarecum, deşi nu-nţelegea de ce. Probabil era doar o vărsare de nervi pe cineva apropiat, că aşa fac oamenii când sunt supăraţi. Iar ele erau, totuşi, cât de cât, apropiate.

Soneria îi întrerupse avalanşa de gânduri. Era Victor, îl cunoştea şi după cum sună la uşă. După ani mulţi de căsnicie ajungi să ai puteri de-astea, supranaturale, gândi. Membrii unui cuplu sudat sfârşesc prin a-şi încheia unul altuia frazele, îşi amuşină întoarcerile de la serviciu, îşi ghicesc unul altuia bucuriile, tristeţile, dorinţele… Ca gemenii! Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Totuşi, sunt o norocoasă, conchise în conversaţia cu ea însăşi şi simţi cum un fel de duioşie o inundă cald, plăcut, protector.

„Ai venit mai devreme azi şi n-am apucat să iau zăvorul de uşă. Sorry!”, turui ea în tip ce se aruncă, plină de un entuziasm copilăresc, în braţele bărbatului ei. Victor îi răspunse la îmbrăţişare întâi ezitant, apoi din ce în ce mai apăsat, sufocând-o cu strânsoarea lui. Clocotea de viaţă şi de dragoste, pentru ca, o fracţiune de secundă mai târziu, seva morţii s-o inunde din creştet până-n tălpi. Cu funtea încă lipită de umărul lui Victor, cu zâmbetul îngheţat şi cu nasul turtit pe reverul sacoului din stofă fină, italienească, simţi cum sângele îi părăseşte fiecare venă şi arteră, iar trupul îi atârnă flasc, susţinut doar de îmbrăţişarea vânjoasă a soţului ei.

Înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa încercă să mai respire o dată adânc, disperat, izbăvitor, cu speranţa că respiraţiile dinainte doar i-au creat iluzia unui coşmar pe care nu se simţea în stare să-l trăiască, să-l accepte. Dar nu, mirosul de levănţică era tot acolo, persistent, greu, irespirabil, sfâşiindu-i cu ghearele lui otrăvite ultimul gând, ultima suflare.

 

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

15 Responses

  1. 1
    nuami 

    deci ..cum se zice in limbaj golanesc?m-ai spart..ma duc sa beau ceva ..sa-mi revin …

  2. 2
    Alina Grozea 

    Nuami, vezi ca alcoolul dauneaza grav sanatatii, zicea cineva. Bea si tu un suc! 🙂

  3. 3
    D Mihaela 

    Multumesc, Alina! te-am citit pe nerasuflate, intr-o lumina de dupa-amiaza tarzie, cu ploaia gata sa-mi bata-n geamuri…

  4. 4
    Alina Grozea 

    Da, Mihaela, povestea asta merge citita pe ploaie… Multumesc!

  5. 5
    lotusull 

    Mie imi place mirosul de levantica. Si inca mult. Insa povestea asta este asa cumva…
    Tare as fi curioasa sa-i aflu continuarea. Dintr-o multitudine de scenarii posibile, probabil ca personajele au ales intr-un anume fel. Deci. Ai sa-i scrii si o continuare ? 🙂
    In alta ordine de idei, imi pare o alta abordare, un alt stil, altceva. Si imi place.

  6. 6
    Alina Grozea 

    Lotusule, continuarea e la alegerea telespectatorilor! Astept propuneri de posibile scenarii. 🙂
    Cat despre stil, eu cred ca tot ala e, numa ca textul e scris la persoana a treia, ceea ce nu comit foarte des. Mai e in cartea mea o povestire asa, dar atat… Ma bucur ca-ti place! 🙂

  7. 7
    Cătălin 

    da

  8. 8
    Alina Grozea 

    Catalin, asa imi place, atitudine pozitiva! 🙂

  9. 9
    uss 

    Offf Victore Victore ce bun actor si cum ne-ai dezamagit tu pe noi…Alina …povestea frumoasa si stranie insa putin previzibila….si chiar refuz sa cred ca se pot intampla atatea “ghinioane” in viata asta :)….

  10. 10
    Alina Grozea 

    uss, eu ma bucur ca povestea mea, asa previzibila cum e, te-a facut sa-mi comentezi din nou pe blog! 🙂

  11. 11
    Mona 

    Foarte frumos! Stau si ma gandesc sa inteleg de unde ti-a venit ideea. Dar..imi scapa!
    Hai ca am subiect de gandit, acu’!
    Si..ar fi bine ”s-o comiti” mai des la persoana a treia, ca o faci foarte bine!

  12. 12
    Alina Grozea 

    Mona, pur si simplu mi-a venit ideea ieri seara, cand ma uitam la un film care n-are nicio legatura cu subiectul asta!
    Cat despre laude, multumesc, dar nu ma iau dupa tine, si daca copiez din cartea de telefoane tu zici ca e frumos. 😀 kiss, kiss!

  13. 13
    uss 

    Mi-e drag sa te regasesc sa te citesc…sa comentam sa barfim sa dezbatem sa orice…ti-am mai zis….da-ne de stire cand imaginatia ta se pune pe foaie..si vei vedea ca suntem multi care te citim/impartasim/traim cu drag alaturi de tine….

  14. 14
    Diana 

    Nu a fost chiar atat de previzibila. Datorita intuitiei pe care o am, aproape orice film, serial, poveste devine din start previzibila. Uite ca povestea ta a reusit sa ma tina in priza pana la final. Mi-a placut mult, desi pe alocuri mi-a dat senzatii ciudate, mai ales ca marea mea iubire langa care planuiesc sa-mi petrec tot restul vietii se numeste Victor si are aceleasi sistem solid de valori. :)) In orice caz, frumos. Mai vrem astfel de povesti. 😀

  15. Am un bun prieten din copilărie care are un after-shave de levănţică. Deci d’aia mirosea colega mea de bancă a levănţică.
    Să vezi ce-i fac! Se ştie. Hipofiza harcea-parcea.

Leave a Reply » Log in