07 May 2012 Gânduri însăilate
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,

Ne naştem singuri şi murim singuri – nu mai ştiu cine a zis asta, un om foarte inteligent şi foarte pesimist, pesemne, aşa cum sunt toţi oamenii din cale afară de inteligenţi.

Şi între cele două uriaşe singurătăţi, înşirăm de-a lungul vieţii miliarde de solitudini mai mititele, dar tăios de ascuţite. Când plângem, ne simţim mai singuri ca oricând, şi nici măcar o apăsare prietenească, pe umăr, nu ne poate smulge decât un zâmbet de suprafaţă, prin care să arătăm celui care ne e alături că încercarea sa de a ne sprijini sau înveseli nu e în zadar. Când hohotim de râs, ne vedem înconjuraţi de guri ce iau, mimetic, formă de zâmbet, dar ceva îmi spune că fericirea nu-i un sentiment generator de empatii puternice – oamenii se bucură pentru tine cu măsură şi, uite aşa, în delirulile tale euforice, se face că tot singur eşti.

Numai iubirea te contopeşte, fie şi pentru o fracţiune de destin, cu celălalt. Numai în dragoste n-ai cum să fii singur, chiar şi duioşiile neîmpărtăşite te fac, prin simpla şi deseori penibila lor exaltare, parte a unei poveşti care se scrie pentru doi. Important e să vrei pe cineva, să tânjeşti după jumătatea lipsa. Măcar aşa desenezi un contur geamăn, îţi validezi dreptul la respiraţie în tandem.

Eu mi-am trăit cinci ani din viaţă fără să iubesc pe nimeni. Nu mi-i amintesc absolut deloc. Nu pot reda nicio scenă publică sau domestică, nicio întâmplare din acea perioadă. Atunci am fost cel mai singură, atât de singură, încât nici măcar nu existam.

*

Dintre toate lucrurile pe care m-am obişnuit să le fac singură, cel mai greu îmi este să vorbesc cu mine. Dacă mi-ar fi uşor, ar suna un pic maladiv, ştiu…

Pentru că sunt încăpăţânată şi nu mă ascult deloc. Ca un copil de-ăla razgâiat, cum remarc că propria-mi conştiinţă şi-a pus bărbia-n pumn şi are chef de vorbit serios, eu îmi bag degetele în urechi şi lălai isteric, ca să nu aud neam ce tot încearcă îngerul de pe un umăr să-mi spună. Printre lălăieli (că mai şi obosesc, la intervale destul de scurte), îmi dau seama că imaculatul mă ceartă. Îmi spune să fiu mai curajoasă. Mai puţin cinică. Mai optimistă de-adevăratelea şi nu numai aşa, de ochii lumii. Mai veselă în profunzime, nu doar prin hăhăieli care ascund tristeţi monumentale. Mai puţin timidă. Mai puţin revoltată. Mai puţin furioasă pe oameni care, de altfel, chiar merită furia mea. Mult mai puţin, infinit mai puţin orgolioasă mă tocăne la cap conştiinţa mea că ar trebui să fiu.

În timp ce îngeraşul de pe un umăr îşi smulge bucliţele încercând să aducă nebuna pe calea cea dreaptă, necuratul de pe umărul vecin stă picior peste picior şi-mi şopteşte suav la ureche numai tâmpenii. Minciuni frumoase ori adevăruri splendide care nu-mi folosesc la nimic. Idei seducătoare, dar imposibile. Ciudăţenii, ispite, revolte care-s motorul multor lucruri pe care le spun sau le scriu aşa, din senin.

Nu-mi place de mine când sunt rea, dar nu-mi place de mine nici când sunt proastă. Nu mă suport bârfitoare, ranchiunoasă, plângăcioasă, dar nici seninătatea tâmpă nu poate fi prietena mea. Autoanaliza din perioadele mele de solitudine arată cu degetul, dar nu ia nicio măsură drastică. Din conversaţiile cu mine ies tot timpul trântind uşa şi fac apoi tot cum mă duce capul – de fapt, cum îl îndeamnă pe cap drăcuşorul de pe umărul duşman.

*

O colegă mi-a povestit cum băieţelul ei de câţiva anişori plânge în fiecare toamnă, pentru că nu poate lipi frunzele la loc în pom. Şi eu, deşi am ani mult mai mulţi la activ, jelesc copilăreşte după fiecare boschete scuturat, pentru că l-aş vrea, în mod absurd, bradul verde şi falnic care n-a fost niciodată.

Am învăţat, totuşi, să nu mai am încredere în aglomeraţiile cu iz de clan înţelept. Să nu mai pun preţ pe cuvinte menite să mă facă să mă simt mai puţin singură. Să nu mai judec unele fapte după emoţiile fierbinţi care-mi aşază, în fiecare pliu de suflet, receptori mincinoşi, infestaţi cu microbul autoamăgirii. Învăţ o grămadă de lucruri, zi de zi, dar sunt un învăţăcel prost şi leneş, care fuge de la orele de prezent şi se refugiază în decorurile îmbătătoare ale unor clipe de mult apuse.

Şi totuşi, singurătatea are farmecul ei. Are speranţă, are aşteptări colorate, desenează viitorul după chipul şi asemănarea viziunii mele despre fericire. Are înţelepciune, are echilibru, are un fel de radar pentru situaţii cu potenţial dramatic. Are şi prudenţă în alegeri – poate prea zeloasă, ce-i drept – şi-ţi oferă luxul de a te detaşa mai lesne de marile compromisuri are vieţii, dar şi de tocmelile ei meschine. Asta, când e în toane bune…

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

21 Responses

  1. 1
    D Mihaela 

    Superb, Alina

  2. 2
    Alina Grozea 

    Multumesc, Mihaela!

  3. 3
    CristinaC 

    Ma recunosc aici:Învăţ o grămadă de lucruri, zi de zi, dar sunt un învăţăcel prost şi leneş, care fuge de la orele de prezent şi se refugiază în decorurile îmbătătoare ale unor clipe de mult apuse”

    Frumos le spui!

  4. 4
    Alina Grozea 

    Cristina, daca spui tu! 🙂 Multumesc!

  5. 5
    Aura Balint 

    Si eu ma regasesc mult in framantarile tale. Incerc, deci, timid, sa fac niste observatii care, poate daca le scriu, imi intra si mie in cap :). Si eu traiesc prea mult in trecut, insa ar trebui sa stiu ca n-am cum sa avansez daca ma uit mereu inapoi… nici mie nu-mi place sa fiu luata de proasta, de aceea-mi dau drumul la gura si intotdeauna iese si ce nu as fi vrut sa spun, si-apoi imi pare rau, fiindca ma ambalez prea tare si uit sa ma opresc cand trebuie…pentru asta n-am solutie 🙁 . M-au marcat din adolescenta cuvintele lui Camil Petrescu “cata luciditate, atata drama” insa mi-au si dat o tristete cu care m-am obisnuit cum o faci cu o haina veche, dar confortabila, chiar daca-i roasa la coate si la maneci…stiu ca seninatatea la care ravnesc nu e tampa; e insotita de intelepciune, de impacare cu sine si cu lumea toata,insa mi se pare c-ar trebui sa mor ca sa ajung la asemenea performanta…deocamdata ma lupt cu mine si cu pornirile mele barbare si ma ranesc, adanc, de multe ori. Ma intreb, ades, la ce bun atata framantare, dar n-am reusit sa gasec niciun raspuns valid… 🙁

  6. 6
    Alina Grozea 

    Aura, seninatatile de care vorbesti tu sunt rare… Cele mai multe sunt tampe, chiar daca vor sa para poleite cu intelepciune. Sau sunt ipocrite. Asta n-o spun eu asa, ca sunt a naibii (desii sunt), ci pentru ca realitatea ajunge s-o dovedeasca, faptele vorbesc.

  7. da si eu ma regasesc aici mai ales in faza cu cei doi de pe umar, atentie la orgoliu, si nu mai cauta perfectiunea ca nu exista !Sufar si eu cumplit toamna , deh sint zodie de vara dar lucrurile sint in vesnica schimbare….nu poti sti niciodata ce aduce ziua de miine!

  8. 8
    Alina Grozea 

    Mariana, ce bine ca nu stim ce aduce ziua de maine! Pentru ca numai asa putem visa ca ne aduce numai lucruri frumoase! 🙂

  9. 9
    Catalin 

    Alina, realitatea este ceea ce consideri tu că e. Singurătatea are o mie de feţe. Poţi dormi lângă cineva în fiece seară şi mai singur(ă) să fii. Poţi fi iubit(ă) şi părăsit(ă)…poţi fi înşelat(ă) în iubire; rezultatul este tot singurătate. Tot ce creşte sub soare creşte în singurătate. Ecclesiastul spune asta, nu eu. Singurătatea încetează atunci când ţi-o asumi. Atunci când realizezi că aşa trebuie să fie, pentru că aşa este firesc. Restul sunt amănunte de conjunctură. O exacerbare hormonală, excese de tot felul, şi mai ales iluzii…că suntem ceva, că reprezentăm ceva şi pentru alţi indivizi, nu doar pentru noi înşine. O dovadă că existăm…adică ex-sistăm neantul. Pot fi amare cuvintele mele, dar nu sunt cinice. Mai degrabă stoice. Dar nici asumarea (asomarea?) singurătăţii nu garantează ALINArea zbuciumului.

  10. 10
    Alina Grozea 

    Catalin, ai dreptate, dar ma doare ca ai dreptate. Sunt de acord cu fiecare cuvant al tau si mi-e ciuda ca sunt. Nu ma pot obisnui cu acest “firesc” de care vorbesti tu, nu mi se pare drept…
    PS: sper ca ti-a placut (macar ceva) din cartea mea. 🙂

  11. 11
    Georgiana 

    frumos , trist si adevarat 🙂

  12. 12
    Alina Grozea 

    Multumesc, Georgiana!

  13. 13
    andres 

    Am si eu pauze de viata, ani pe care nu mi-i aduc aminte. Au fost, stiu, dar nu traiam, nu vedeam, nu simteam, nu eram eu. Nu iubeam.
    Nu cred ca sunt ani pierduti, singuratatea are, dupa cum bine ai spus, farmecul ei. Are speranta si asteptari colorate. Ne ajuta sa ne punem gandurile in ordine, ne maturizeaza cumva. Ne pregateste pentru iubirea care va urma. Trecand din “iubire” in “iubire”, fugim parca de noi. Nu ajungem sa ne cunoastem…
    Singuratatea ne ajuta sa vedem perfectiunea in imperfectiune, sa luam viata ca atare si sa iubim mai mult, mai frumos atunci cand vine momentul…

    Andres

  14. 14
    Alina Grozea 

    Andres, asa e, ‘atunci cand vine momentul”. Ce frumos suna…

  15. 15
    Moi 

    Alina, multa sensibilitate in textul tau, lucru ce alteori il intrezaresc doar printre randuri. O fi vara asta timpurie care ne indeamna la visare cu ochii deschisi, avand marea si cerul deopotriva 🙂
    Singuratatea este unica care ne lasa sa gandim bine si onest la tot ce am trait bun dar, mai ales, rau in viata noastra. Cu singuratatea noastra ne intelegem bine si doar ei ii spunem exact ce simtim la momentul prezent. Cum a fost candva, doar ea stie cu certitudine iar regretele ii apartin, in totalitate.
    In cele din urma inchidem singuratatea in debara si, cu speranta in suflet, pornim iarasi catre oamenii din viata noastra 🙂

  16. 16
    Alina Grozea 

    Moi, adica ce vrei sa zici, ca eu nu scriu sensibil? :))) Nu-mi plac dulcegariile gratuite, asta da, nu mai cred in ele, de fapt. E tot mai greu sa gasesti trairi, scrieri sensibile si profund autentice.
    Si da, singuratatea iti lasa cam mult timp de gandire. Si asta nu-i mereu indicat. 😀

  17. 17
    nuami 

    asta e lupta si discursul cel mai greu de executat-cu tine !ca o floare in vint desi stii ca nu stai bine acolo , ca te-ar putea fringe -totusi … …plutim mereu intre as putea si totusi ..dar esti pe drumul bun -macar stii cu cine stai de vorba , care sint butoanele pe care poti sa apesi ..Uneori singuratea e un test , e un examen al tau cu tine si cu timpul …si la asta nu se dau note ….iti verifici zimbetele mai incolo …!ca o sa le gasesti …

  18. 18
    Alina Grozea 

    Nuami, am incredere in tine ca la capatul singuratatii sunt zambete. Vreau sa te cred! 🙂

  19. 19
    Moi 

    Alina, hahaha!… Am glumit putin, tocmai pentru ca, ma gandeam, ma stii putin si ai sa-mi permiti. Imi cer scuze daca te-am lezat cumva, chiar nu vroiam. Am vrut sa subliniez faptul ca, lecturile tale sunt, de cele mai multe ori, o imbinare frumoasa intre realitate si imaginatie fara sa exagerezi cumva. Eu asa te-am perceput din lectura cartii tale, care se afla la loc de cinste in biblioteca mea. Acu, nu putem mereu sa fim la unison in toate. Dar in cele mai multe cazuri, imi place cum iti sustii ideile si, mai ales, imi plac temele propuse spre discutie. Sa stii ca si eu sunt tributara studiilor mele tehnice in exprimarea ideilor proprii si poate de aceea uneori nu sunt exact inteleasa. Sper ca nu te-ai suparat si ma accepti in continuare ca fidela cititoare a postarilor tale. Daca mai imi vine vreo idee, am sa indraznesc sa ti-o scriu. Cu sincera simpatie, Moi.

  20. 20
    Alina Grozea 

    Moi, cum sa ma supar pe tine!!! Nici vorba! Te tachinez si eu, tocmai pentru ca te stiu, ca te plac, si stiu ca ma placi chiar si asa, fara prea multe sensibilitati. 🙂

  21. 21
    andres 

    Si momentul vine intotdeauna! Stiu eu. 😉

Leave a Reply » Log in