12 Mar 2011 Nimic despre iubire

Nu ştiu dacă mi-am găsit perioada cea mai potrivită din an – acest însorit început de primăvară – pentru a vorbi aşa duşmănos despre ea, adică despre iubire. Paradoxal, deşi tânjesc după calmul inimii şi împlinirea sufletului meu într-un etern şi miraculos amor, am ajuns la un fel de saturaţie când vine vorba de idealizarea conceptului sau, dimpotrivă, de bagatelizarea lui. Vorba lui Mircea Badea, “nu mai pot cu iubirea”. Unde mă întorc, iubire şi iar iubire. Toţi o cântă, o slăvesc, iar mulţi o confundă cu acuplările ieftine, o caută acolo nu e şi, cel mai trist, nici nu sunt şanse sa fie.

Câte cruci să mai poarte acest sentiment straniu, extrem de fragil? Câte aşteptări debile să mai împlinească, câte eternităţi să mai umple, câte utopii să mai alimenteze? Cât să mai rabde, nobila şi firava iubire, sa atârnăm de ea globuri pestriţe, de Craciun, să o împopoţonăm, de Valentine’s Day, cu adorabile inimioare chicioase, câte mărtişoare de tinichea să-i mai atârnăm în piept, cât busuioc uscat să-i mai vârâm sub pernă, câţi trandafiri ofiliţi să-i mai lăsam pe preş, la uşă, şi totusi treburi mai importante sa ne smulgă, mai mereu, din cea mai frumoasă şi tandră aşteptare…? Cât să-i mai promitem, orbeşte, şi să nu ne ţinem de cuvânt? Câte rime împleticite, câte sonerii haioase-hidoase, de telefon mobil, să-i mai dedicăm?

Într-o zi, în autobuz, doi puştani -un el şi o ea- proaspăt posesori de buletin, se ţoncăneau lângă mine în timp ce conversau banal, agramat. Schimbul de salivă, plescăit, dintre ei, mi-a creat un sentiment nedefinit, de silă amestecată cu ciudă. De parcă aş fi văzut un câine răpciugos jucându-se prin băltoace cu o mingiuţă de aur pe care eu, dacă aş fi avut-o, aş fi preţuit-o altfel, aş fi ştiut să n-o murdăresc. Aş fi meritat-o.

Dar am ajuns să am alergii virulente – am mai scris asta – şi la superbele, seraficele filme de dragoste. Romantismul leşios a ajuns să-mi lase gust amar, cleios, de înjurătură. Găsesc expunerea marilor defecte ale naturii umane – aplecarea spre violenţă, minciuna, infidelitatea, erotismul grotesc şi confuz – infinit mai credibilă decât spuma zaharisită a unui “I love you” urmat de un “forever” facil de plantat într-un film, dar indecent de limitat în timp, în lumea reală, câteodată cu durata de viaţă a declaraţiei în sine, vulgar de inconsistent. Cad pradă şi eu, cu o slăbiciune demnă de idealuri mai măreţe, ispitei că aş putea iubi o viaţă pe cineva (nu ştiu pe cine, întotdeauna obiectul dragostelor longevive până la extrem e proiectat undeva în viitor, cumva mai presus de umanul ordinar, un specimen al realităţii imediate nici n-ar fi demn de o atât de fără cusur şi fără de sfârşit povară sentimentală) şi că, şi mai hilar, cineva-ul ăsta m-ar putea iubi, întreaga şi automat zbuciumata lui existenţă, numai pe mine. Conceptul e, pe cât de atractiv şi legitim (să accepţi că te mulţumeşti cu mai puţin e de un absurd axiomatic), pe atât de periculos.

Mă sfâşie şi mă îngrozeşte faptul că orice tip de abordare a subiectului “iubire” – din perspectiva erotică, bineînţeles – îmi alimentează suferinţele cu o abilitate aproape artizanală, şi absolut niciun fel de trăire, de la detaşarea ipocrită, până la implicarea nebunească, la limita absurdului, nu e în stare să-mi garanteze măcar un strop labil de fericire. Iar neabordarea lui mă dezumanizează, îmi neagă fiinţa, îmi strică rostul de timidă aspirantă la un strop de divinitate. Sunt omul extremelor, nu mă pot bălăci în ape călduţe – deşi uneori tare aş vrea! – mă zbat a neputinţă între patima tembelă şi un soi de indiferenţă malignă, răutăcioasă. Ce-i în mijloc mi-e străin şi-mi face silă, iar cantonarea în extreme e întotdeauna o inutilă şi stupidă pierdere de energie.

Şi, cum spuneam… am obosit să vorbesc despre iubire. Am obosit s-o privesc, s-o judec, s-o alung, s-o invidiez, să plâng în faţa vitrinei ei cu minuni, să-i scormonesc prin tomberoane. Vreau s-o trăiesc şi atât. Altfel, m-am săturat să-mi pierd timpul cu ea.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

8 Responses

  1. 1
    Ileana Zamfir 

    O vei trai…pentru ca o meriti!Nu te poate ocoli tocmai pe tine.Ar fi nedrept!

  2. 2
    Alina Grozea 

    Ileana, daca zici tu…. Nu mai stiu nici eu ce merit…

  3. 3
    Dana 

    Alina, se intimpla cind nu te astepti.
    Vorba ta unde te uiti numai iubire. Cum iti ciulesti mai bine urechile auzi te iubesc spus intr-o doara. Cum citesti cite-un blog, toata lumea se iubeste. Stii ce zic. Ma rog ce scriu. Ne iubim intr-un mare fel fara sa ne cunoastem.
    Spuneai ca teiubesc-ul este un cuvint sfint. Asa e.
    Mai bine il auzi o singura data, mai bine il simti. Of parca-s de pe alta lume asa-i? Bine ca nu sunt singura, nu?

  4. 4
    Alina Grozea 

    Dana, problema e ca nu ma astept de prea mult timp! :)
    Si nu esti singura, nu, nu! De pe alta lume poate ca esti, din lumea aia tot mai saraca, in care oamenii pun pret pe cuvinte si le transforma in FAPTE!

  5. 5
    Dana 

    Alina, ai umor. Acel umor care mie imi place.
    Multumesc pentru raspuns.
    M-ai prins oricum, nici eu nu ma astept. Era sa dau un citat din Paler, dar la cit era de depresiv acest om, mai bine ma abtin.
    Revin si spun: cred ca o doza de umor ne salveaza. Nu autoironie exagerata ci doza de umor necesara. Poate gresesc, dar omul e supus greselilor.

  6. 6
    camellia 

    Alina, ai dreptate, nu putem bate campii tot timpul despre iubire…ducem naibii in derizoriu ”notiunea” asta.
    Iubirea trebuie traita si-atat! Riscam sa ne repetam, sa fim acuzati ca nu ne-am rupt de adolescenta;
    Raman uimita de cate persoane te-au urmat aici! Intamplator te-am regasit si eu si am sa si raman daca imi dai voie. Nimic despre iubire…

  7. 7
    Alina Grozea 

    camellia, si eu sunt uimita! :)
    Dar n-o sa ma mai las asa de usor convinsa ca sunt nimeni si nimic…
    Ramai, avem cafea calda si rece, la alegere. Si mai avem si iubire, dar neaparat de-aia sincera…

  8. 8
    Dana 

    Poftim?….te rog eu frumos sa nu mai spui asta….”nu ma mai las asa de usor convinsa ca sunt nimeni si nimic”
    fi indiferenta la tot ce nu-i sincer……
    sunt oameni care SUNT…nu trebuie sa devina…..sunt deja…
    exact ce spui tu mi s-a spus si mie…..de nshpe mii de ori, pina cind am eliminat tot ce-i toxic….da, oamenii pot fi toxici….nu ma intreba citi au ramas prin preajma…

    o zi faina!!!!!
    gabidana

Leave a Reply » Log in