În aşteptarea febrilă a lui House, personajul ce se joacă fascinant cu mintea mea şi mă obligă la introspecţii incomode, ce naiba să fac? Mă uit la Grey’s Anatomy, o soap-opera modernă care n-are cum să nu te prindă, într-atât e de plină de clişee. Dar ce-s clişeele dacă nu adevăruri repetate şi reinterpretate obsesiv, fără ca rezultatul să fie vreo învăţătură de minte de pe urma lor?
Cele mai delicioase ţin de cum anume se derulează o relaţie de amor. Păi ea începe bine – cum altfel? – şi se sfârşeşte prost, că dacă n-ar fi, nu s-ar mai sfârşi. Iar între punctele A-de început şi B-de sfârşit ale fiecărei iubiri se interpun câteva, sau zeci, sau sute de motive, mai importante sau mai meschine, ce se pricep de minune să-ţi pună pe butuci visele de trai etern alături de omul fără de care juri că n-ai putea să respiri. Firava experienţa personală şi viguroasele exemple din jur mi-au demonstrat însă că în lupta dintre ipoteticul nostru suflet pereche şi gărgăunii din propriul cap, ne situăm, în majoritatea cazurilor, de partea gărgăunilor.
Dar să revenim la Grey’s, că mă luai cu vorba. În serialul cu doctori ireal de sexi, pe lângă zaharisitul cuplu Meredith-Derek, pe marginea căruia n-am ce să polemizez, există unul cu mult mai interesant, din punctul meu de vedere: cel format din ambiţioasa, capricioasa, geniala Cristina Yang şi Owen Hunt, insipidul ei soţ. (Nu e vina lui că-i insipid, ci a scenariştilor, că n-au conturat personajul mai apăsat – tipul pare total lipsit de personalitate, evoluţia lui în poveste e parazitară, oarecum, evoluţiei celorlalte persoanje cu istoric şi trăiri mai vehemente).
Numai că, în ultima vreme, cum stătea Owen şi-şi făcea datoria de soţ cuminte al unei femei egocentrice şi cu evidente probleme de adaptabilitate la traiul în doi, pacea căminului s-a stricat. Şi asta pentru că domnul tânjea după moştenitori, iar doamna nu şi nu, deşi dovedise, în nenumărate rânduri, că-i capabilă să se apropie de un copil fără să-l muşte.
Ştiu că tocmai vă rezum un calup de episoade pe care mai mult ca sigur le-aţi văzut, dar nu pot să trântesc concluzia aşa, pur şi simplu, fără să mă joc un pic de-a cuprinsul.
Ei bine, în timp, acest grăunte al discordiei s-a transformat într-un bolovan ce ameninţă să strivească fericirea a doi îndrăgostiţi care până mai ieri se înţelegeau din priviri şi se pipăiau vârtos, ca doi adolescenţi în călduri, prin vestiarele spitalului. Bine, apucătura asta o au cam toate personajele din serial, semn că adrenalina provocărilor medicale vine la pachet cu un libidou exacerbat.
Eu, femeie simţitoare şi romantică de felul meu, tot aşteptam ca instinctul matern al încăpăţânatei cu ochi oblici să fie gâdilat fie de insistenţele lui bărba-su, fie de proximitatea cuplului reclamă la pastă de dinţi Meredih şi Derek, proaspeţi părinţi de adorabil bebe înfiat. Dar aş! Cristina Yang o ţine pe-a ei – nu vrea copii! Dar îl vrea lângă ea pe bărbatul care vrea copii, aşa că dumnealui ar face bine să nu mai vrea! Şi săracu’ n-a mai vrut, de ochii soaţei şi-ai lumii, o vreme, apoi aspiraţiile personale s-au răsculat din nou în detrimentul armoniei conjugale. De-aici şi până ca infidelitatea să-şi bage coada prin crăpăturile unei relaţii colecţionare de frustrări n-a mai fost decât un pas. Domnul soţ a călcat un pic în străchini – căpătând astfel în faţa mea, spectator egoist, o brumă de personalitate. Însă câştigul în materie de dinamică a scenariului a fost puternic contrabalansat de empatia pe care mi-a trezit-o drama unei femei trădate, pe de-o parte şi din vina ei, în amor.
Ce concluzie tragem noi de aici? Că dragostea învinge absolut totul, mai puţin dorinţa de-a avea sau nu copii, de-a locui la casă ori la bloc, de-a ţine banii separat sau la comun, de-a face sau nu sex oral, de-a te ruga lui Dumnezeu sau lui Allah. Orice mister ne poate apropia şi orice rahat ne poate despărţi – o dovedesc divorţurile pe bandă rulantă din ziua de azi. D-apai diferenţele majore în felul de a vedea viaţa, viitorul, traiul împreună! Să mizezi pe faptul că omul de lângă tine va renunţa într-o zi la încrâncenările lui şi le va adopta pe ale tale e o adevărată loterie – asta ca să recurg la unul dintre cele mai uzitate clişee ce împânzesc discuţiile despre durabilitatea unei relaţii. Nimeni nu renunţă, pentru dragoste, la ceea ce-şi doreşte cu adevărat, oricâte basme cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene ni s-au turnat în cap. Sau dacă e nevoit să renunţe, oricum din momentul ăla dragostea e cu un picior în groapă. Ideal ar fi ca amândouă jumătăţile să aibă visuri gemene, altfel întregul agonizează până-şi dă obştescul sfârşit. Merge şi să negi, un timp, să acoperi cu duioşiile din prezent năzuinţele de viitor, numai că, pe termen lung, nicio drăgăleală nu poate şterge cu buretele faptul că, din punct de vedere social, sexual sau aspiraţional, unul e hăis, iar altul cea. Un sărut poate opri timpul în loc, e-adevărat, dar când acesta o ia din nou la trap, după cum are prostul obicei, romantismul e îngenuncheat de nazuinţe reprimate, preconcepţii adânc înrădăcinate şi inexplicabile capricii ale firii (adică tot ceea ce denumim, printr-un termen sec, temperament).
Aşadar, eu te iubesc şi tu mă iubeşti. Până aici, minunat! Acum, în afara ipotezei că avem 14 ani şi ni se rupe de ziua de mâine, hai să punem de la început pe tapet toate lucrurile la care unul dintre noi nu vrea neam să renunţe şi pe care celălalt poate că le urăşte din toată inima. Altfel, într-o zi hâdă, ele se vor iţi şi mai puternice din văgăuna de suflet în care le-am îndesat şi vor omorî în chinuri toată splendida nemurire dintre noi.
Alina, dincolo de comentariile despre serialul care imi place tocmai pentru cliseele care le repeta si care imi justifica mie sensul de a crede in ele, am sa- ti spun ca, dupa 30 de ani de casnicie, inteleg ca iubirea inseamna, inainte de orice, acceptarea celuilalt cu tot ce are el inainte de a te avea pe tine. Iti spun din propria experienta care mi-a lamurit, pentru totdeauna, ca oamenii nu se schimba si ca nu dragostea e cea care le schimba obiceiurile deja inradacinate, habar n-am de cand. Si totusi relatia merge pentru ca amandoi doresc asta. In caz contrar vine si momentul despartirii, mai devreme sau mai tarziu.
Moi, dar si mie imi place serialul, sa stii! 🙂 Numai ca niciunul nu e ca House MD, niciun serial, adica… Poate Breaking Bad sa-l mai egaleze in inteligenta scenariului si-n iesirea din anumite tipare de gandire! 🙂 In rest, majoritatea serialelor e cam “filosofie pentru ovare”, cum am auzit eu undeva – vulgarica, dar adevarata expresia. 🙂
Sunt de acord cu tine ca trebuie sa vrem sa fim impreuna, dar cand vrerea asta devine o zbatere continua, o lupta fara sfarsit cu “obiceiurile deja inradacinate”, cum le spui tu, vointa asta nu e decat o prelungire a agoniei… Poate ca, din dragoste, ar trebui sa incepem sa mai dezradacinam din obiceiuri si din incapatanari…
Daca mai aud multe povesti despre filmul asta, ma apuc de vizionat!!! Cum a spus si Moi, relatia merge pentru ca amandoi isi doresc. Ciudat e ca in vremurile noastre agitate din ce in ce mai putini isi doresc “pentru totdeauna”. Sunt(em) o generatie de nehotarati!
Ha, ha, andres, nu-mi spune ca nu te uiti la Grey! 🙂
Eu cred ca toti isi doresc “pentru totdeauna”, dar sa fie numai cum vor ei. Arta compromisului frumos, din dragoste, e greu de stapanit…
Mărturisesc, uşor jenat, că nu (mai?) ştiu ce este dragostea. Poate sunt prea tânăr, în fond “am decât” juma’ de secol. Despre furtunoase şi fierbinţi situaţii hetero-sexuale “mai am trăit şi eu”. Despre a trăi cu/alături de cineva mai mult decât politicoasele minute de după…asta e altceva. Trebuie să ai drum comun; liber şi nesilit de nimeni, să constaţi evidenţa faptului -uşor absurd- că, dintre toate drumurile, potecile, autostrăzile, bulevardele şi cum le-o mai zice, nu poţi altfel decât să te înghesui cu perechea pe aceeaşi cărăruie, fără final vizibil, într-un efort sisific de zi cu zi, camusian sau ne-…
Dragostea e pasiune? Dragostea e datorie? Între Nietzsche şi Camus l-aşi alege pe primul…palpitaţia şi nu resemnarea, urletul şi nu oftatul. Dar poate sunt prea tânăr.
Catalin, asa e, esti foarte tanar! 🙂
Cum spune Mihaela mai sus, eu cred ca dragostea e cate un pic din toate, adica si pasiune, si datorie. Bineinteles, datorie pornita din dorinta de a construi ceva alaturi de celalalt, ceva care sa-l creasca si pe el si sa te creasca si pe tine. Ceva care sa limiteze ciocnirile de orgolii si sa mentina drumul cat de cat lin pe cararuia de care asa frumos povestesti tu. Si tie-ti spun, cu bucurie, bine ai venit pe blogul meu!
Fraza asta este geniala, de-o simplitate dureroasa…si usor ‘House – like’: Orice mister ne poate apropia şi orice rahat ne poate despărţi.
serdtza, sa stii ca nu l-am plagiat pe House, e de la mine citire! Poate ar trebui sa le propun replica asta scenaristilor! :))
Si inca ceva: bine ai venit la mine pe blog! 🙂
Dragostea e si pasiune, e si datorie. Eu una nu le-as putea separa, niciodata.
Dragostea inseamna sa-ti doresti sa ai copii (altfel la ce naiba te mai casatoresti, ai putea foarte bine face sex in stanga si-n dreapta si fara acte, pana intr-o buna zi cand nici nu prea mai poti si nici foarte bine nu-ti mai sta, oricat de mult ai incerca) si, daca lucrul asta se dovedeste a fi imposibil, sa accepti realitatea si s-o modelezi in asa fel incat ea sa mentina relatia, nu s-o distruga. Dragostea inseamna sa ingropi securea egoismului NU PENTRU CA ASA VREI, ci pentru ca asa te ghideaza pe tine sufletul, pentru totdeauna; exista acolo, inlauntrul tau, o industrie care te misca fara a se justifica…
Dragostea inseamna ca in pragul mortii sa aiba cine sa te tina de mana si sa planga ca te pierde pierzandu-si, astfel, jumatate din inima.
D Mihaela, in ce cuvinte frumoase ai pictat tu dragostea! 🙂 Asa e! Recunosc ca si eu sunt de moda veche si n-am inteles nici sa ma bati drama doctoritei din serial: sa-l iubesti pe unu’ de nu mai poti, dar sa nu vrei copil cu el. Multi si multe zic ca nu vor copii atunci cand nu sunt indragostiti, dar cum se inamoreaza de cineva, cum se schimba situatia… De-aia spun ca nu inteleg…
Alina, cu postul asta m-ai facut sa-mi ies din carapace si sa-mi expun si eu parerea. Si pe mine m-a uimit incapatanarea Cristinei pana in panzele albe. Mai ales in ultimul episod cat de diferita era Meredith fata de ea.Pana acum parca nu realizam chiar mult cat s-a schimbat Meredith dar acum imi dau seama. Cliseele din film sunt bestiale si te fac sa te gandesti la ratiunile si asteptarile tale in legatura cu diferite subiecte pe care altfel poate nici nu le-ai aborda. Cat despre dragostea Cristinei..sincer cred ca o sa ramana singura parca niciodata nu face nici un compromis sau il face prea tarziu. Sincer mi se pare prosteasca incordarea cu care tine de principiile ei mai ales ca nu-i fac mai niciodata bine. Sincer desi tradarea lui Owen mi se pare un fapt respingator femeie care sa-l impinga mai mult spre asta n-am mai vazut. Si pe langa subiect..ce ne facem Alina ca se termina House!!!!eu sufar teribil :(((((
Aoleu, Andreea, nici sa nu-mi amintesti ca se termina House! O sa fie un sevraj cumplit, cred ca ma internez in vreo clinica, ceva, ca nu prea am obiceiul sa revad filmele, ca sa o iau de la capat cu sezonul 1….
Felul Cristinei de a iubi, da, mi se pare de neinteles, desi, intr-un fel ciudat, o condamn, dar o si admir pentru personalitatea ei puternica. Cred insa ca orice sac trebuie sa aiba petecul lui si ca ar fi normal sa se gaseasca un barbat pentru una ca ea: carierist, foarte activ sexual, sa nu vrea copii si sa fie intr-o continua competitie profesionala cu nevasta.
Ma bucur ca ai iesit din carapace, sa mai iesi! 🙂
Alina, asa-i cum spui, doar ti-am relatat cum mi se pare mie ca e cu dragostea asta, care se tot vehiculeaza in toate mediile si in toate comentariile. Sunt gandurile mele, deloc de necombatut ci doar de inteles, sper. Iar daca pana la varsta asta nu am inteles ce e cu ea, naspa situatie :))
Week-end placut si sa te faci bine!
Moi, dormitez ca un sugar, asta fac..si tot nu scade febra aia… 🙁
Sper ca nu ai inteles ca te-am combatut – ti-am dat dreptate! Si chiar cred ca ai inteles perfect cum e cu dragostea, dovada e casnicia ta frumoasa si durabila. Te pup, esti un om cum nu prea se mai fabrica, si-mi parea rau ca n-am apucat sa ne cunoastem (si) mai bine…
Uite, eu nu ma uit la Grey’s. Isi propune sa fie realist si… nu e. Nu-si propune sa fie fantezist… si e. Intr-un spital viata e mult mai dura, e cainoasa de-a dreptul. Medicii nu sunt pusi acolo sa te tina de mana, ci sa te vindece – chiar impotriva vointei tale si a firii. Orice implicare emotionala slabeste puterea actului medical. Pentru asta sunt asistentele, infirmierele, nu medicii. Iar in privinta relatiilor dintre ei “la locul de munca”: simple descarcari nervoase si umorale. Cand se aduna prea multa tensiune, ea trebuie redusa cumva si sexul prin debarale, lifturi sau alte dependinte cu iz de iod si cloroform n-are nimic romantic in el. E fiziologic si-atat. Stiu ca noua ne-ar placea sa fie altfel, dar nu e.
Eu una nu mi-as dori sa ma opereze un doctor cu erectii priapice la vederea asistentei care ii da instrumentarul “la mana”. Sau care sa moara de mila mea, sa-i picure lacrimile in operatie. Vreau unul dur, stapan pe situatie si pe care sa nu-l intereseze decat maruntaiele mele, ca de suflet… are cine sa se ocupe, si pe lumea asta si pe cealalta.
Eu ma uit acum la M.A.S.H. Clasic. 🙂
Ca sa-ti scada febra asociaza ibuprofen cu paracetamol. Si sosete umede, stropite cu otet. 🙂
Mari, in acest caz, te sfatuiesc sa te uiti la House! 😀
Mi-a scazut febra, acum insa tusesc de ma ard plamanii. Cand sfarseste o belea, incepe alta.
ACC 600, cpr. efervescente. Si seara, un antialergic (recomand Clarinase).
Unde naiba te-ai captusit asa?!
Miercurea trecuta mi-a fost foarte frig, m-am imbracat prea subtire pentru gerul de aprilie de-afara. Atunci cred ca m-a luat. 😀
Alina, sper ca esti mai bine desi vremea de afara nu prea tine cu noi: acu soare de te arde, acu nori si imediat o ploicica, binecuvantata pentru recoltele din acest an, dar aducatoare de vreme mohorata si racoroasa.
Personal ma bucur ca reusim astfel sa ne lamurim sentimente si ganduri. Despre intalniri pot spune doar ca niciodata nu le putem sti continuarea, asa incat e loc de orice 🙂
Afurisita sa fie ziua aia de miercuri! Si eu am rabdat un frig crancen atunci, dar am scapat mai usor.
Pot sa fiu fericita ca sedintele de la cinci dimineata(atunci ne apuca cheful de vorba, ca aveam mintea limpede amandoi :D) de la inceputul relatiei mele cu consortul au dat roade. Atunci am stabilit regulile de baza de la care nu ne-am abatut pana azi si-asa sper sa fie mult timp de-aici inainte.
Nu stiu, am avut noroc, am avut un dram de minte sa gandim si la ce-o mai fi, ce pot sa spun e ca nu m-a facut mama sa oftez numai dupa norisori roz si trandafirasi. Mi-a dat niste picioare scurte, dar care ajung bine pana pe pamant si le place sa-l simta sub ele 😀
Cat despre Cristina, imi place. Ce sa zic, pentru unele femei instinctul matern vine o data cu maternitatea in sine. O fi si cazul ei, nu pot sa spun ce-si imagineaza scenaristii aia. Eu o vad transformandu-se intr-o mama-leoaica 🙂
Alina,iti urez sa te faci bine repede. Bine ca nu esti pe aici pe langa Niagara unde azi a nins.
House MD este pe departe cel mai fain serial…si eu sunt dependenta de acel peronaj rau/bun…