25 Mar 2012 Ce frumos a fost, ce bine că s-a terminat
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,

N-am ştiut niciodată să mă bucur pe deplin de momentele intense din viaţa mea. Sau de momente, pur şi simplu. Îmi lipseşte talentul de-a savura, spontan, fiecare bătaie de inimă care-mi pompează sânge în vene şi seminţe de-amintire în suflet. Prezentul simt că-mi scapă printre degete, mă înţeleg însă excelent cu trecutul şi nimeni nu-i mai iscusit ca mine în a face planuri entuziaste pentru la anul şi la mulţi ani. Mă pricep să tânjesc după ceva sau, şi mai abitir, după cineva, mă sfredeleşte în permanenţă un dor de tot ce-am iubit şi-am pierdut, de tot ce-am iubit şi nu m-a iubit, de tot ce-am iubit şi n-am ştiut să-mi însuşesc  niciodată.

Întrebaţi-mă ce simt acum! Tic-tac, tic-tac… Nu ştiu, aştept să treacă clipa asta nesuferită şi apoi o să vă povestesc bucuroasă (ori tristă) despre ea. Despre ce-a fost sau ce ar fi putut să fie o să înşir rânduri întregi de blog, şi poate voi mai avea curaj să scot încă o carte în care să toc mărunt clipe de mult scurse şi să desenez, cu lux de amănunte, scenarii alambicate despre viitor.

Nu ştiu cât mă pasionează călătoriile, în sine, în raport cu meticulozitatea plănuirii lor. Să mă gândesc că voi pleca la Paris a fost infinit mai interesant decât să fac frumos la poză, între picioarele cenuşii ale turnului Eiffel. New-York-ul pipăit, şi gustat, şi plâns a pălit în faţa nopţilor pierdute visând cu ochii deschişi la el. Numai Barcelona a ştiut să-mi pună stăpânire pe suflet în timp real – dulce, sfâşietor de frumoasă excepţie…

Ador să fiu invitată undeva pentru că-mi place la nebunie să mă pregătesc pentru evenimentul ce va să vină. Dacă e unul cu ştaif, preocuparea găsirii rochiei potrivite, a pantofilor mirobolanţi, a machiajului seducător, a coafurii fără cusur se înfruptă cu plăcere din minute, ore şi zile întregi ale existenţei mele în care – nu-i aşa? – ideal ar fi să trăiesc clipa. Apoi vine seara cu pricina. Mă simt stânjenită în rochia aleasă cu grijă, pantofii îmi chinuie tălpile, transpir şi machiajul îmi curge, iar coafura nu rezistă, deşi tonele de taft cu care am asamblat-o îmi dau mâncărimi şi mă fac să mă comport caraghios în încercarea mea imposibilă de-a părea relaxată şi sigură pe mine. Apoi, ori cineva mă enervează şi-mi strică dispoziţia, ori cineva care voiam să vină nu vine, ori îmi pică ochii de somn fix la miezul nopţii, când petrecăreţii au destul alcool în sânge pentru a lăsa deoparte scrobelile şi a începe distracţia.

Îmi place să trebuiască să plec, dar vai, cât e de bine să mă întorc acasă, oriunde aş pleca! Vreau să fiu fericită, dar fericirea mă sperie, cu un zel nebun îi caut cusururi, lipsa melancoliei mă face să par – în ochii mei – frivolă şi proastă.

Azi mi-am amintit (v-am spus deja că sunt bună la sportul ăsta) o întâmplare antică şi idioată… Aveam 18 ani şi eram îndrăgostită. Şi fericită, başca, dar asta pot afirma cu tărie abia acum, după o mie de ani de la moartea acelor clipe al căror farmec n-am ştiut deloc să-l gestionez.

Iubitul meu de-atunci, înamorat şi el lulea de mine, venise în vizită. Mă îmbrăţişa şi mă pupa de mă albise, iar eu nu-i răspundeam la-mbrăţişări, pentru că eram prea ocupată să urmăresc o stupiditate de emisiune intitulată “Veniţi cu noi pe programul doi!”. Sorbeam fascinată replicile caraghioase şi poantele răsuflate ale Marinei Almăşan, iar săruturile moi şi tandre aşternute pe ceafa mea mă enervau la culme. N-aveam probleme şi cred că încercam să mi le confecţionez, mai ales că, în acea perioadă, Metallica scosese un nou album şi mă-ncurca rău de tot că n-am destule frământări sufleteşti ca să mă pot tângui cum se cuvine pe Nothing Else Matters. La naiba, iubeam şi eram iubită, o stare de fapt total nepotrivită pentru aşa minunăţie de baladă rock!

Nu ştiu de ce mi-e mai uşor să vreau decât să am. Să sper decât să mi se dea. Să regret amarnic decât să sar în sus de bucurie. Bag sama că-i vreun defect de fabricaţie, altfel nu-mi explic fenomenul. Am părinţi iubitori, prieteni devotaţi, admiratori sinceri şi-am trecut în viaţă doar prin drame suportabile, aşa cum trece orice om născut sub o stea cât de cât norocoasă. Şi totuşi, o voluptate a tristeţii mă domină, zace în mine un preaplin de lacrimi pe care ard de nerăbdare să le plâng, iar zambetele-mi par pe cât de efemere, pe atât de lipsite de substanţă… Ştiu să râd în hohote, câteodată cu manifestări chiar prea infantile pentru etatea mea, dar gândul posesiei unor clipe de tihnă mă sperie îngrozitor: când le trăiesc, mă simt ca un hoţ de diamante: mândru de prada sa, dar terorizat de perspectiva că, inevitabil, într-o zi va pierde tot ce are.

Vreau să fiu fericită! – urlu în stânga sau în dreapta, aderând conştiincioasă la trendul hedonist al acestei epoci. Şi am impresia că mint cu neruşinare. De fapt, mi-e frică de fericire, pentru că, mi-a zis mie cineva, fericirii îi ţin invariabil trena cele mai crunte dezamăgiri. Pe care de altfel le savurez, pe care le înţeleg, singurele cărora le pot desena un contur apăsat şi clar, în chinuitorul şi nedreptul paradox al vieţii mele.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

16 Responses

  1. 1
    D Mihaela 

    “Cata luciditate atata constiinta, cata constiinta atata pasiune si deci atata drama”- Camil Petrescu.
    Simplu :)

  2. 2
    nuami 

    mai fata draga …ai atita talent ca nu stiu unde incape ..e foarte adevarat ce scrii-oare citi se vor regasi ?dar stii ceva ? si aseara am avut o discutie care m-a incitat si m-a facut sa o tin gaia matu cu cu ale mele …vrei sa fii fericita? ia-te tu pe tine la o discutie cinstita si accepta ca nu de fiecare data fericirea aduce cu ea si o umbra a dezamagirii-asa nu am mai face nimic , niciodata …fericirea, stii cum zic eu! e facuta din clipe , din bucatele mici …intinde mina hotarita si apuc-o!atita cit e ! atit cit tine !!stii , e ca si cu banii- de cit sa le duci dorul mai bine le duci grija!iesi din tine si din grija ca o sa te doara-si ce daca ?stii ca durerea are si ea o voluptate e ei …uneori te balacesti in durere pina nu o mai simti …hai ca se poate …

  3. 3
    lotusull 

    Alina,

    nu stiu daca fericirii ii tin trena cele mai crunte dezamagiri. Posibil da, posibil nu. In cazul meu, cele mai crunte dezamagiri sunt direct proportionale cu gradul de asteptare pe care-l am fata de o persoana. Si am gasit un subterfugiu ce ma ajuta sa-mi fac situatia mai usoara. Incerc ( chiar daca nu intotdeauna reusesc ) sa am cat mai putine asteptari legate de cineva. Si asa imi e mai bine.
    Iar fericirea, sincer, nu cred ca o inima de pamantean ar suporta o stare permanenta de fericire. Cred ca ar intra in stop – glumesc :)
    La mine fericirea asta e compusa din multe maruntisuri ce-mi apar in forma de stari. Momente mai lungi sau mai scurte pe care am grija sa le inhat cat ai zice peste, conform principiului ca ce-i in mana nu-i minciuna, maine nu se stie ce va fi si daca voi mai fi. Nu de grija vreunui drob de sare, ci pentru ca asa e viata asta, intri in scena apoi la un moment dat, pleci.
    Nothing Else Matters imi place si acuma chiar daca n-am motive obiective de jelit. In zilele in care-mi plang de mila oricum gasesc ceva de care sa ma agat, fie si un cos in varful nasului aparut tocmai atunci cand trebuie sa merg intr-un loc important :)

  4. 4
    Madys 

    Tendinta asta de a trage spre pesimism o au multe femei , inclusiv eu . Stau si ma gandesc obiectiv la ceea ce sunt si ceea ce am si , judecand la rece, ar trebuie sa fiu de-a dreptul fericita pentru ce mi-a dat viata pana acum . Am lucrurile normale, pe care le are oricine , nimic iesit din comun, dar care sunt atat de importante pentru viata unui om. Si totusi , nu reusesc sa ma bucur de ele asa cum ar trebui . Mi-e frica sa dau frau liber sentimentelor, mi-e frica sa nu-mi fac griji , mi-e frica sa ma relaxez si sa renunt la tendinta mea de a tine gandurile si bucuriile sub control. Mi-e frica sa ma entuziasmez prea tare , mi-e frica sa spun lumii ca ceva frumos mi se intampla. Mi-e frica ca nu cumva mai tarziu sa ma gandesc ” m-am bucurat ca proasta degeaba “. Am tendinta de a avea ganduri negative si tristete in ochi fara sa-mi dau seama, manifestarile astea imi vin natural, nu le pot opri. Nici eu nu traiesc in prezent ci 90% din timpul meu il traiesc in viitor . Visez in permanenta la acel viitor minunat , pe care il astept de o viata . Acel viitor in care o sa fiu fericita ( nu stiu in ce conditii , dar visez sa fiu fericita), acel viitor in care sufletul si mintea mea o sa se relaxeze, n-o sa mai tremure de frica , n-o sa mai astepte ( nu stiu ce …), ci pur si simplu o se linisteasca .

  5. 5
    Marilena Guduleasa 

    Nuami are dreptate. Dar pe mine nu ce spune ea ma trage de par afara din butoiul cu melancolie, ci cum spune. Esti norocoasa sa ai o prietena ca ea. Apropos de durere: Nuami, atata suflet, nu doare?…

  6. 6
    Aura Balint 

    Ai scris de parca mi-ai fi citit in suflet. Am si eu aceeasi tendinta blestemata. Ma intreb deseori de ce sunt asa. Mi-a venit in minte o chestie, nu stiu daca e o replica dintr-un film sau ce am citit pe undeva si suna cam asa, daca viata ar fi o insiruire de puncte sunt unii care vad punctele si altii care vad golul dintre ele. Or fi bucatelele de fericire prea mici ca sa ma agat de ele? Sau imi trebuie dracului niste ochelari, dupa cum mi s-a mai spus? :) Oricum, e bine sa stiu ca nu sunt singura care simte asa.

  7. 7
    Alina Grozea 

    Mihaela, dramele mele se trag si din chestii mai prostesti, sunt sigura! :)

    Nuami, mai degraba acum fug de fericire de frica durerii. Cand eram mai mica, fugeam dintr-un teribilism tampit. Si ma rog, n-as putea sa spun ca acum se-mbulzesc fericirile la usa mea si eu le refuz….

    Lotusule, daca n-ai asteptari mari, nici satisfactiile nu sunt mari. Pe mine chiar ma enerveaza ca nu ma mai pot entuziasma fara sa despic bine firul in 4, ca nu ma mai pot bucura fara indoieli. De fapt, nu cred ca ma deranjeaza ca dupa fericiri vin si dezamagiri, ma deranjeaza ca acum stiu. 😀

    Madys, ai scris exact ce gandesc eu: M-am bucurat ca proasta, degeaba! Bine, toata lumea o sa spuna ca nimic nu-i degeaba, ca asa inveti, cresti, bla bla. Asa o fi, dar cateodata nu pot scapa de senzatia ca destinul face misto de mine si-mi pune coarne pe la spate…

    Mari, sufletul lui Nuami este atat de mare, ca unii n-au loc de el… Asa e, sunt foarte norocoasa sa o am in viata mea, nici nu stie ea ce bine imi face sa stam de povesti! :)

    Aura, punctele sunt prea departate, asta e problema. :) De-aia amintirea golului e mai puternica…

  8. 8
    Ioana 

    Ti-am gasit blogul din pura intamplare cautand niste poze pe google cu Elizabeth Taylor.
    Am inceput usor sa-ti citesc posturile si am fost captata.Ai o finete in randuri, curg usor cuvintele.

  9. 9
    Alina Grozea 

    Ioana, multumesc mult de tot! Te mai astept! Nu scriu eu foarte des, dar cand scriu, incerc sa nu dezamagesc prea multa lume. :)

  10. 10
    alexander 

    Daca ar fi sa ma iau dupa articol, si daca ar fi sa ”fiu”, cum zice Cotescu MISTIC, as zice ca esti nascuta in zodia racului. Nu ca as sti psihologia zodiilor, dar cam asa este si firea mea. Si cum eu sunt rac, generalizez si eu putin.

  11. 11
    Alina Grozea 

    alexander, nu sunt Rac, sunt Geamana! :) Bine ai venit pe blogul meu!

  12. 12
    Daniela I. 

    Draga Alina, parca ai fi creionat sufletul meu in ceea ce ai asternut aici. Am o revelatie, poposind pe pagina ta: aceea ca abia acum, in prag de 40 de ani, imi explic (prin vorbele tale muuuuult prea intelepte si deosebit de “atent selectate”) cum sunt eu de fapt. Si mai e un lucru – m-am obisnuit atat de mult cu aceasta stare de lucruri, incat nu stiu ce m-as face fara… fara teama, griji, nemultumiri. Uneori imi imaginez cum as fi daca… nu as fi astfel… cred ca as avea un gol de timp imens pe care nu l-as putea umple. E ca si cand nu am trait deloc. Doar mi-am imaginat ca traiesc. Ori de cate ori ma uit pe poze mai vechi, de exemplu, ceva in interiorul meu se relaxeaza cu privire la acele vremuri din poza. “era bine, eram frumoasa….nu mi s-au intamplat deloc lucruri grave, asa cum ma asteptam pe atunci, asa cum ma tem mereu ca va fi” apoi revin in prezent si din nou ma invaluie frica pentru viitor, grija pentru copii etc etc.
    Astazi am reusit sa fac un pas important: sa constientizez acest lucru, sa mi-l explic prin prisma talentului tau de geniu in a scrie si a descrie.
    Iti multumesc. Esti un om minunat. Te-am vazut o singura data face to face. Ti se citeste bunatatea pe chip. Ma bucur foarte mult ca am gasit aceasta postare pe blogul tau. Dumnezeu sa te binecuvinteze!

  13. 13
    Alina Grozea 

    Daniela I., nici nu stiu ce sa-ti spun… Multumesc mult! Cea mai mare bucurie e sa aflu ca scrierile mele ajuta pe cineva sa se descopere, sa-si raspunda la unele intrebari…
    Bine ai venit pe pagina mea, cum spui tu, si te mai astept cu mare drag!

    PS: unde ne-am vazut? :)

  14. 14
    Daniela I. 

    La tine in birou, cu Nuami (am filmat pentru Agentia de Implinit Vise) 😀

  15. 15
    Alina Grozea 

    Daniela I, imi amintesc!! Imi amintesc ca Nuami te-a numit “Daniela mea”, deci sigur esti un om special! Ma simt onorata sa stam de vorba aici, la o cafea virtuala… :)

  16. 16
    Daniela I. 

    Iti multumesc mult pentru cuvintele frumoase! Si pentru cafea, desigur :-*. Revin cu drag, te imbratisez.

Leave a Reply » Log in