26 Feb 2012 De-ăştia să tot faci! În tramvai (episodul 3)
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,

Aş putea să jur că n-o să vă mai împărtăşesc niciodată întâmplări din tramvaiul 21 (de care, probabil, v-aţi plictisit deja), dar mi-e că n-am să rezist nici de acum încolo să nu contemplu, pentru a transpune apoi în scris, agonia şi extazul pe care mi le oferă spectacolul uman din vehiculul pe şine.

De data asta o să vă povestesc o întâmplare frumoasă, ca să nu credeţi că am mereu numai ochiul critic deschis, gata să detecteze mereu istorii ilare ori groteşti şi niciodată aplecat asupra lucrurilor demne de luat în seamă ori de dat exemplu. Simplul motiv pentru care scriu mai mult de rău este oferta reală, necosmetizată, a peisajului de zi cu zi, doldora de murdărie şi sărac, pentru cine nu are foarte dezvoltat muşchiul autoamăgirii, în miracole.

Dar să vă spun cum a fost…  Stateam – slavă Domnului! – pe scaun, aşteptând să treacă cele şase staţii pe care le mai aveam de parcurs până la coborâre, când pe uşa din spate a tramvaiului s-au urcat o doamnă în vârstă, de mână cu o gâgâlice încotoşmănată în haine pufoase, în ton cu frigul aspru de afară. Nu părea să aibă mai mult de doi ani copilul, s-au aşezat pe scaunul din spatele meu, şi deja mă pregăteam de show – plânsete, zbierete, vociferări de ambele părţi, căci, vorbă din popor, cu greu întâlneşti copil cuminte şi babă frumoasă. Şi nu mă gândeam să am tocmai eu norocul ăsta chior.

Fata (căci prichindeaua s-a dovedit a fi o fetiţă) părea însă c-a mai văzut tramvai la viaţa ei (asta în comparaţie cu cele două maimuţele parcă proaspăt slobozite din lesă, de care v-am povestit în textul anterior). Se sprijinea ferm pe două picioare, ca un om mare, nu plângea şi  nu icnea, iar când bunica a luat-o în braţe, n-a zis nici pâs, doar privea melancolic şi pierdut pe fereastră, căci m-am întors să-i zâmbesc şi nu m-a luat în seamă.

După câteva minute, doamna, bănuind că nepoata se cam plictiseşte admirând peisajul de seară, slab luminat, din cartierul Colentina, a început să-i adreseze acesteia câteva nevinovate întrebări:

–          Ia zi tu lu’ buni ce-ai mai învăţat la engleză… (Eu deja ciulisem urechile auzind de limbi străine, în condiţiile în care mă gândeam la română ca la o provocare serioasă pentru mogâldeaţa abia ieşită din ou).  Cum se zice la văcuţă?

–          Cau! exclamă copilul, cu glas de clopoţel.

–          Dar la băiat? Boi! Dar la maşină? Car! Dar la cer? Scai! Dar la câine? Dog! Dar la pisică? Chet! Dar la floare? Flauăr! Dar la văcuţă? (Bunica uitase, probabil, că întrebarea se repetă). Cau! răspunse prompt copiliţa. Asta ai mai întrebat!

Îmi înlemnise deja un zâmbet larg pe chip, îmi venea să mă întorc şi să pup ţâncul, dar bunica era neobosită şi, lăsând la o parte limba lui Shakespeare, îşi continuă chestionarul pe tărâm românesc:

–          Ce culoare are, mamaie, maşina aia? Albastră! Dar cea din faţa ei? Roşie! Dar asta mare care tocmai a trecut pe lângă noi? Albă, dar e murdară de noroi!

Vă jur că nu mint, copilul n-a greşit nicio culoare, n-a ezitat nicio secundă până să dea răspunsurile şi avea dreptate să afirme despre o dubiţă, la vremea ei albă, că acum era mozolită de la roţi până în creştet de zloata de afară.

–          Îmi zici şi mie câţi ani ai? Că am uitat… îşi continuă interogatoriul fericita posesoare de nepoţică frumoasă şi deşteaptă, iar fetiţa răspunse prompt: doi!

–          Vaaai, ţi-e mai uşor să zici doi, nu-i aşa? Dar să ştii că nu ai decât un an şi opt luni, mamaie…

Ascultând conversaţia de mai sus şi demonstraţia de limbă engleză – idiom pe care mă chinui să-l deprind de vreo douăzeci de ani şi, oricum, mi-au trebuit câţiva să ajung la nivelul de vocabular al copilei -, un fior de complex de inferioritate m-a străbătut. Mai ales că ai mei părinţi îmi aduseseră la cunoştinţă că eu am început să vorbesc cu subiect şi predicat abia după ce am împlinit doi ani jumate, până atunci delectându-mi auditoriul numai cu expresii simple, dar emoţionante, precum: mami, tati, papa, pipi. Bineînţeles că şi mama, în timp ce eu stâlceam două, trei, maxim patru cuvinte, mă privea cu ochi admirativ umezi, cum fac toate mamele, de parcă aş fi citat din Schopenhauer.

Între timp, am aflat (mai ales că prestez scriitoriceşte şi la publicaţii despre copii) că abia dacă după patru ani de viaţă încolo, moştenitorului nu-i turuie gura şi nu-şi revendică inteligibil drepturile, e cazul să te îngrijorezi şi să apelezi la un logoped. Tot mama şi-a completat mărturisirile spunându-mi că pe la trei ani mă vindecasem de muţenie, deja vorbea gura fără mine şi devenisem cam nărăvaşă din punct de vedere al exprimării publice (Exemplu: te dau o palmă, băiatule, dacă nu vlei să volbeşti cu mine!). Probabil m-aş fi situat la capitolul “Aşa nu”, dacă în anii ’70 ar fi existat blogăriţe care să n-aibă altceva mai bun de făcut în afară de a povesti tuturor la ce întâmplări năstruşnice asistă ele prin tramvaie….

 

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

6 Responses

  1. 1
    Simone 

    Mie imi plac povestile tale din tramvaiul 21 😀 La povestea cu gogosile nu stiam daca sa rad sau sa plang… Desigur, aceasta este de departe cea mai frumoasa :)

  2. 2
    lotusull 

    Alina,

    pe vremea cand eram indragostita – imi pare rau ca nu mai retin anul, deh, varsta 😛 – m-am plimbat prin Bucuresti. Acuma nu mai stiu sigur ce-am vazut ca eram ocupata sa ma hlizesc in ochii celui pe care atunci il ridicasem pe piedestal. De fapt am retinut cateva obiective, din acelea ce le retin toti turistii.
    Cand n-am fost cu masina, m-am plimbat si cu tramvaiul, cred ca era numarul 41 – exista asa ceva ? si cu firu’ – era ceva cu 91 sau 93 sau nu mai stiu.
    Chestia e ca atat in Timi cat si in Buc, indiferent ca e vorba de tramvai, autobuz ori elicopter, oamenii sunt tot oameni. Adica vei intalni si pruncuti din acestia bine crescuti, dar si din ceilalti. In ambele situatii ” vinovatii ” sunt parintii sau ma rog, cei ce-i cresc, bunici, bone, etc.
    :)
    Eu vorbeam de mica, adica asa spune mama, cica turuiam de-i innebuneam pe cei din jur. Si iaca ca acuma la maturitate am aflat ce si cum e cu tacerea.
    :)
    Blog in anii 70 ? He, he :)

  3. 3
    Mona 

    Asa da copil…
    O prietena de-a mea, pe cand se intorcea de la servici , obosita moarta de nu putea sa stea in picioare, si-a gasit cu chin cu vai un loc in autobuzul 311. Si cum statea ea fericita, o doamna cu o fetita s-au urcat mai tarziu si stateau in picioare langa ea. Copilul se plangea ca o dor picioarele, dar prietena mea nu era in stare sa se ridice. Si ca sa faca un gest frumos..a luat copilul in brate. S-a impotrivit doamna, dar pana la urma i-a multumit. Intre timp copilul a adormit in bratele prietenei mele. Cand mama a trezit fetita pt ca trebuiau sa coboare, prietena mea a simti ceva cald si o intreaba pe cea mica:”ce-ai facut?” La care copilul raspunde cu o mutricica nevinovata:”Pishu!”
    Ma rog, mama fetitei si-a cerut scuze..dar… faptul era consumat. Se intamplase. De atunci, prietena mea s-a jurat ca nu mai face gesturi de politete in autobuz. Nici nu a mai fost cazul ca la putin timp si-a cumparat masina.

  4. 4
    gabidana 

    Ioi ce fain!!! Ce copila ocosha….desteapta….si ce fain scrii….continua te rog cu povestile acestea….egal de unde….si mie imi place sa observ…si mai ales sa ciulesc urechile :)
    Vorbeam si eu de mica….nu faceam filozofie..hihi…da mai incolo am tinut-o numai in Spinoza…hihi…tot copil fiind :) :) :)

    o seara faina!

  5. 5
    Aura Balint 

    Am si eu o odrasla…vesela si ghidusa. Un baietel frumusel, istetel si vioi. Poceste cuvintele in cel mai adorabil mod, mai scoate cate-o perla, dar nu este deosebit de alti copii de varsta lui. Ca orice mama, am cazut si eu in greseala de a crede ca al meu e cel mai cel, pana cand…am fost in parc, intr-o zi friguroasa de inceput de iarna. Planuisem o plimbare, dar, cum a zarit toboganele, mogaldeata mea a si zbughit-o intr-acolo, cu mine gafaind in urma lui. Zburda fericit de la unul la altul in timp ce eu stateam imbufnata si ma bataiam de frig, pe care-l simteam patrunzand pana la oase cand am vazut minunea. O fetita mai mica la stat decat al meu odor, cu taticul ei se dadeau in leagane ca-ntr-o zi de vara si vorbeau la misto! Apoi zgatia de copila a suit si ea la tobogan si s-a dat de cateva ori; felul in care si-a dat drumul si cum a dat cu poponeata de plasticul ala rece m-a facut sa tresar,insa reactia tatalui a fost:”Pfaaai, ce figura ai facut! Mai arata-mi o data!” Si nu-i mai tacea gurita copilei, intr-o limba romaneasca atat de curgatoare, cum n-am auzit nici elevi de clasa a patra vorbind…au plecat, iar zmeul meu nu se saturase inca de alergat…a venit, totusi, cand l-am strigat, iar eu mi-am zis ca e bine, totusi,ca e sanatos si fericit. Si mi-am promis ca o sa am mai multa rabdare cu el…

  6. 6
    dolores 

    Eu pana la trei ani n-am vorbit,familia a crezut ca-s muta….

Leave a Reply » Log in