Aş putea să jur că n-o să vă mai împărtăşesc niciodată întâmplări din tramvaiul 21 (de care, probabil, v-aţi plictisit deja), dar mi-e că n-am să rezist nici de acum încolo să nu contemplu, pentru a transpune apoi în scris, agonia şi extazul pe care mi le oferă spectacolul uman din vehiculul pe şine.

De data asta o să vă povestesc o întâmplare frumoasă, ca să nu credeţi că am mereu numai ochiul critic deschis, gata să detecteze mereu istorii ilare ori groteşti şi niciodată aplecat asupra lucrurilor demne de luat în seamă ori de dat exemplu. Simplul motiv pentru care scriu mai mult de rău este oferta reală, necosmetizată, a peisajului de zi cu zi, doldora de murdărie şi sărac, pentru cine nu are foarte dezvoltat muşchiul autoamăgirii, în miracole.

Dar să vă spun cum a fost…  Stateam – slavă Domnului! – pe scaun, aşteptând să treacă cele şase staţii pe care le mai aveam de parcurs până la coborâre, când pe uşa din spate a tramvaiului s-au urcat o doamnă în vârstă, de mână cu o gâgâlice încotoşmănată în haine pufoase, în ton cu frigul aspru de afară. Nu părea să aibă mai mult de doi ani copilul, s-au aşezat pe scaunul din spatele meu, şi deja mă pregăteam de show – plânsete, zbierete, vociferări de ambele părţi, căci, vorbă din popor, cu greu întâlneşti copil cuminte şi babă frumoasă. Şi nu mă gândeam să am tocmai eu norocul ăsta chior.

Fata (căci prichindeaua s-a dovedit a fi o fetiţă) părea însă c-a mai văzut tramvai la viaţa ei (asta în comparaţie cu cele două maimuţele parcă proaspăt slobozite din lesă, de care v-am povestit în textul anterior). Se sprijinea ferm pe două picioare, ca un om mare, nu plângea şi  nu icnea, iar când bunica a luat-o în braţe, n-a zis nici pâs, doar privea melancolic şi pierdut pe fereastră, căci m-am întors să-i zâmbesc şi nu m-a luat în seamă.

După câteva minute, doamna, bănuind că nepoata se cam plictiseşte admirând peisajul de seară, slab luminat, din cartierul Colentina, a început să-i adreseze acesteia câteva nevinovate întrebări:

–          Ia zi tu lu’ buni ce-ai mai învăţat la engleză… (Eu deja ciulisem urechile auzind de limbi străine, în condiţiile în care mă gândeam la română ca la o provocare serioasă pentru mogâldeaţa abia ieşită din ou).  Cum se zice la văcuţă?

–          Cau! exclamă copilul, cu glas de clopoţel.

–          Dar la băiat? Boi! Dar la maşină? Car! Dar la cer? Scai! Dar la câine? Dog! Dar la pisică? Chet! Dar la floare? Flauăr! Dar la văcuţă? (Bunica uitase, probabil, că întrebarea se repetă). Cau! răspunse prompt copiliţa. Asta ai mai întrebat!

Îmi înlemnise deja un zâmbet larg pe chip, îmi venea să mă întorc şi să pup ţâncul, dar bunica era neobosită şi, lăsând la o parte limba lui Shakespeare, îşi continuă chestionarul pe tărâm românesc:

–          Ce culoare are, mamaie, maşina aia? Albastră! Dar cea din faţa ei? Roşie! Dar asta mare care tocmai a trecut pe lângă noi? Albă, dar e murdară de noroi!

Vă jur că nu mint, copilul n-a greşit nicio culoare, n-a ezitat nicio secundă până să dea răspunsurile şi avea dreptate să afirme despre o dubiţă, la vremea ei albă, că acum era mozolită de la roţi până în creştet de zloata de afară.

–          Îmi zici şi mie câţi ani ai? Că am uitat… îşi continuă interogatoriul fericita posesoare de nepoţică frumoasă şi deşteaptă, iar fetiţa răspunse prompt: doi!

–          Vaaai, ţi-e mai uşor să zici doi, nu-i aşa? Dar să ştii că nu ai decât un an şi opt luni, mamaie…

Ascultând conversaţia de mai sus şi demonstraţia de limbă engleză – idiom pe care mă chinui să-l deprind de vreo douăzeci de ani şi, oricum, mi-au trebuit câţiva să ajung la nivelul de vocabular al copilei -, un fior de complex de inferioritate m-a străbătut. Mai ales că ai mei părinţi îmi aduseseră la cunoştinţă că eu am început să vorbesc cu subiect şi predicat abia după ce am împlinit doi ani jumate, până atunci delectându-mi auditoriul numai cu expresii simple, dar emoţionante, precum: mami, tati, papa, pipi. Bineînţeles că şi mama, în timp ce eu stâlceam două, trei, maxim patru cuvinte, mă privea cu ochi admirativ umezi, cum fac toate mamele, de parcă aş fi citat din Schopenhauer.

Între timp, am aflat (mai ales că prestez scriitoriceşte şi la publicaţii despre copii) că abia dacă după patru ani de viaţă încolo, moştenitorului nu-i turuie gura şi nu-şi revendică inteligibil drepturile, e cazul să te îngrijorezi şi să apelezi la un logoped. Tot mama şi-a completat mărturisirile spunându-mi că pe la trei ani mă vindecasem de muţenie, deja vorbea gura fără mine şi devenisem cam nărăvaşă din punct de vedere al exprimării publice (Exemplu: te dau o palmă, băiatule, dacă nu vlei să volbeşti cu mine!). Probabil m-aş fi situat la capitolul “Aşa nu”, dacă în anii ’70 ar fi existat blogăriţe care să n-aibă altceva mai bun de făcut în afară de a povesti tuturor la ce întâmplări năstruşnice asistă ele prin tramvaie….