Aproape zilnic, în tramvaiul 21, întâlnesc un nene care vinde tot felul de chestii: “Şerveţele parfumate, trei la un leu, şerveţele umede frumos mirositoare, haideţi la brichete ieftine, leucoplast cu rivanol, pixuri albastre, roşii, negre, aprinzătoare de aragaz, pentru cine are nevoie”.
Or fi furate sau nu – nici nu mă interesează – nenea nu pare hoţ şi, în plus, are o voce caldă, o vorbă bună pentru fiecare muritor plictisit din tramvai, e energic, împarte în stânga şi-n dreapta câte un zâmbet – cam amar, ce-i drept – , şi mă minunez privindu-l şi întrebându-mă cum reuşeşte să nu scape din mână prostioarele alea pe care le vinde, din care ţine câteva înghesuite în palme sau sprijinite pe braţe şi pe abdomen, iar pe restul într-o sacoşă ponosită. Dacă i-ar cumpăra cineva toată “marfa”, cred că-n buzunarele bărbatului n-ar ajunge mai mult de douăzeci, treizeci de lei noi. Dar omul pentru banii ăia puţini (puţini, poate, pentru mine) bate tramvaiele zilnic şi pare că nu-şi pierde deloc interesul, şi răbdarea, şi plăcerea pe care îndrăznesc eu să cred c-o simte când face negoţ cu acele nimicuri.
Mai mult ca sigur e foarte sărac. Mai mult ca sigur că acele câteva pâini pe care şi le poate cumpăra după o zi întreagă de vândut chinezării în mijloacele de transport în comun fac diferenţa între a face foamea şi-a pune totuşi ceva pe masă familiei lui. Sau poate-şi ia rachiu de banii ăia, nu ştiu şi, repet, nu mă interesează, mie-mi place de el pentru că e delicat, respectuos, amabil cum nu sunt, nici pe sfert, pipiţele de vânzătoare de pe la magazinele cu ştaif, din mall. Şi pentru că, într-un fel ciudat, îl admir, dar îmi stârneşte şi mila, găsesc mai mereu câte-un pretext să-i fiu clientă, mi se năzare că am nevoie ba de-un pachet de şerveţele „cu diverse arome”, ba de-o brichetă nouă, că le cam tot pierd.
Acum câteva zile, după ce mi-am achiziţionat de la dumnealui un set de batiste parfumate, l-am văzut că se îndreaptă în pas vioi, aşa cum face el tot timpul, către o damă învulpită, aşezată la câteva scaune în faţa mea şi care-i făcuse un semn discret cu mâna. Aşa că am auzit conversaţia.
– Un pix aş vrea şi eu. (Fără „vă rog”, că scade rangul cuconetului de cartier)
– Da, doamna mea, sigur, mintenaş! Numai un leu costă! Uitaţi unul albastru, are şi lanternă! – exclamă entuziast vânzătorul ambulant, arătându-i cucoanei cum funcţionează obiectul care pe la un capăt scria, iar pe la celălalt slobozea un firicel de lumină.
La care femeia, debordând de logică, a debitat următoarea replică:
– Aaaa, păi şi sigur scrie? Că dacă are lanternă, poate nu scrie!!!
– Cum să nu scrie doamnă?! Ce are una cu alta? Scrie foarte bine! Uitaţi, dacă vreţi, îl putem încerca, aveţi o hârtiuţă?
– Ei, n-am acum hârtiuţă, de unde atâtea hârtiuţe… Pix cu lanternă, auzi brâul! Cât ziceai că e, un leu? Uf….fie, hai, dă-l încoa! Poate te prind că nu scrie!
Simţeam că mă-nverzesc de furie privind scena în care o cretină îmblănită din cap până-n picioare în multe zeci de milioane se codea să dea un amărât de leu pe un pix. Şi mă gândeam cum naiba se face că blogurile şi feisbucul colcăie de dudui simţitoare, cucernice, altruiste nevoie mare, în timp ce-n viaţa reală mă-mpiedic la tot pasul de vite încălţate.
Pe bloguri damele nu scriu cu pixuri cu lanternă! :))
Ehhh….mai Alina……iti zic si tie cum zic mereu cand “pipite de genul”…ok in afara de ce arati, ce ne poti spune? :)))……facebook-ul are menirea sa atraga compasiunea donsoarelor mult prea “ghinioniste” cand de fapt daca dai putin cu piciorul sa iei “suprafata” vezi ca la profunzime e plin de kkt si de ….nimicuri….
uite de asta te iubesc eu …
Alexandra, pai nici astea din tramvai vad ca nu prea scriu! 🙂
uss, ooo, credeam ca te-am pierdut de client! Da, stiu, am o obsesie cu ipocrizia de facebook. Muuult rahat sub unele straturi de miere, pot sa pun pariu! 😉
@nuami: me too! 🙂
De unde concluzia simpla ca vorba e vorba, iar fapta, fapta. In varianta ideala ele se suprapun. In viata de zi cu zi, fie ca e reala, fie virtuala se mai intampla sa te impiedici. Dar zic si eu asa… Iti iei elan si sari peste. Mai mult decat sa pici cu nasu’ in asfalt ce ti se poate intampla ? Si de acolo, cu mai mult sau mai putina demnitate te ridici cumva. Si mergi inainte, chiar daca o portiune de drum e in patru labute.
Diferenta dintre ceea ce scriu si ceea ce si fac unii oameni e unul din motivele ptr care cred totul pana la proba contrarie, dar tai cartile. Cum s-ar spune, proba realitatii e singura care certifica ca vorba s-a transformat in cuvant si apoi in fapta. Iar cand iti dai cuvantul si te mai si tii de el, asta deja e treaba de om vertical si nu pot decat sa admir astfel de oameni.
🙂
Avem noi o vorbă: “Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. Mie mi-e frică de proştii răi. De ăia care-s răi pînă dincolo de prăsele. Filmul “The devil’s double” este exemplul cel mai elocvent care-mi vine în minte. M-a cutremurat şi m-a speriat, de nici acum nu mi-e uşor să mi-l amintesc.
Vaca îmblănită din tramvai intră şi ea în categoria indivizilor de care aş fugi mîncînd pămîntul. Precis, dacă e pe facebook, împarte cu dezinvoltură pe pereţii tuturor poze cu amărîţi bătuţi de soartă şi necazuri, dar mă îndoiesc că a virat vreodată vreun leu într-unul din conturi. C-aşa-i pe FB, e uşor să faci pe bunul samaritean, cînd nimeni nu te ştie de-ai băgat au ba mîna în buzunar. Întîmplarea a făcut să cunosc o mamă ce avea nevoie de bani pentru a-şi salva copilul bolnav cu inima. Cînd mi-a spus cîte umilinţe a îndurat, cîte înjurături şi-a luat, cîţi escroci au vrut să-i fure bănuţii adunaţi în contul pe care-l făcuse public pe FB, m-am îngrozit. Şi ce strategii foloseau! Mi-a fost greu să cred că şi-n astfel de cazuri există printre noi indivizi care să se gîndească cum să te fure. Nu te ajută, nu te lasă în pace, îţi mai dau şi ei una după cap. Tîmpita aia trebuia să-şi ia pixul de la librărie şi să lase bietul om în pace!
M-am ambalat, n-am vrut, îmi cer scuze. Te salut cu drag!
Buna seara
Te admir pe tine pentru ca vezi oamenii din jurul tau, pentru ca simti ceva pentru cei care merita, pentru ca ne impartasesti si noua intimplarile tale.
alea incaltate nu “stie” a scrie pe blog; plus ca multi au construit o web-personalitate total diferita de realitate… 🙁
Lotusule, in ziua de azi sa fii bun – sau sa faci pe bunul – e o moda. Dar mai e o vorba al carei inteles amuzant se dovedeste, in cele mai multe cazuri, si foarte adevarat: Too good to be true.
Sorana, esti foarte simpatica atunci cand te ambalezi! Esti umana! Deci, din partea mea… 🙂
iris40, sper sa merit sa ma admiri. Sper sa ma ridic la inaltimea cuvintelor mele. Multumesc!
Marian, e usor sa ne cosmetizam pe net, si nu ma refer numai la poze. Si, pana la un punct, e de inteles. Dar dupa punctul ala….
pe mine m-o invitat cineva pe facebook…feisbuc…no…si am zis nu…
si despre Zuckerberg s-a scris ca pina in august 2012 va avea 1 miliard de adepti…whatever…is tati acolo si io nu???such a shit…pardon…scuza-ma nu sunt o lady
buun…da, nu despre asta este vorba, nu????…apropos de “cretina imblanita” care da cu bita in balta….zgircita….o fi una dintre “angajatele” lui Zuckerberg 🙂 🙂
Alina…este o moda si sa-ti faci “prieteni” pe facebook…esti old fashion daca scrii scrisori….si eu o fac…rar….dar se intimpla….and i love it…scuze de comentariu la comentariu
mi-a placut postarea ta….si faptul ca ai o atitudine critica fata de “vitele incaltate”…nici alea din lumea virtuala nu-s “descaltate” dar e mai greu sa-ti dai seama…va rog sa nu sariti la mine….sunt exceptii destule…..sunt convinsa 🙂
zimbet sincer 🙂
Ţi-am zis că îmi place cum scrii. Din ce în ce mai mult.
Dar nu m-aş supăra, neapărat, foarte tare pe femeia aceea. E posibil să fi cumpărat și ea din același motiv ca și tine. Dar – am observat asta la mine la țară și la un anumit tip de oameni, chiar buni, din oraş, în general, puţin şcoliţi, care și-au trăit viaţa fiind aprigi – sunt oameni care, dintr-un motiv care mă depășește par stânjeniți de a fi calzi sau buni la modul manifest. Întotdeauna compensează printr-o incisivitate de formă, care devine, însă, cât se poate de reală, dacă este contrată. Cam în genul Coanei Elencu a lui Ionel Teodoreanu sau al celui vizibil, incipient, la Olguţa.
La unii dintre ei, în felul ăsta mahalagistic, este chiar o formă de delicatețe (exagerată :)). Nu vor să dea senzația celui ajutat că îl ajuta (și, cred, nici lor înșiși că se ‘înmoaie’, ei fiind aspri o viaţă întreagă). În plus, în ceea ce îi privește pe ai lor, vor sa evite orice posibilă idee de răsfăț. Poate o fi fost și ea de genul ăsta…
În ceea ce privește concluzia, complet de acord. Cu nota că nu e vorba doar de femei, e un sentimentalism fals, la modă, cum o spui tu înşăţi, clișeu (cu aceleaşi manifestări şi fraze tip), de marketing și o ipocrizie generalizată la ambele sexe. Doar că la femei face mai mult parte din fișa oficială a postului, în vreme ce la bărbați trebuie să fie “intens, dar reținut”.
Gabidiana, ma indoiesc ca tanti era angajata cuiva, parea genul de tzatza casnica. :))
Tryggvasson, interesanta teoria ta… dar cred ca mi-as fi dat seama daca era o tachinare caragieleasca acolo… Stiu de ce vorbesti tu, si nu e cazul, crede-ma. 🙂 Madama era o tuta cu nasu’ pe sus, atat.