Follow your heart, but take your brain with you.(Autor anonim deştept)
Ideea acestui text mi-a venit pentru că în ultima vreme, am pierdut nepermis de mult timp, dintr-o pornire aproape masochistă, lecturând materiale despre lume, viaţă şi, mai ales, dragoste, pe bloguri şi site-uri de psihologie aplicată şi dezvoltare personală. De fiecare dată când fac asta, reuşesc să găsesc în fiecare expunere 2-3 idei de bun simţ şi vreo 20 de prostii care mă scot din minţi – panseuri idealist-utopice, sfaturi nerealiste, citate din înţelepţi budişti şi Maici Tereze care împing la extrem noţiuni şi ideologii rupte de posibilităţile noastre concrete de desăvârşire sufletească şi curăţire mentală. Natura umană (definită de un egoism ancestral, care nu-i neaparat un lucru rău, ci plămada instinctului nostru de supravieţuire) este profund ignorată, se teoretizează grosolan, se ignoră complexitatea contextului social în care creştem şi ne târâm zilele cei mai mulţi dintre noi.
Întotdeauna în articolele de genul ăsta se găseşte câte o frază care mă prinde în mreje, mă convinge să-mi lepăd crusta de cinism şi să-ncerc măcar să mă ridic la nivelul unor idei măreţe, dar în loc ca fraza respectivă să se constituie într-un punct de climax al demersului motivaţional şi să mă facă să rumeg în tihnă revelaţia, delirul continuă aberant până la un nivel ce-mi tufleşte, inevitabil, tot entuziasmul mistic.
Printre subiectele dezbătute intens în ultima vreme şi foarte la modă prin aceste refugii virtuale este şi blamarea noţiunii de ataşament în iubire. Pledoariile sunt vehemente, ideea de iubire este poziţionată în evident contrast cu ideea de ataşament, ni se pune în vedere că dragostea pură, solară contravine flagrant nevoii de celălalt, sentimentului de posesie, geloziei, orgoliului de a ţi se răspunde cam cu aceeaşi monedă la sentimente. Ideal e să dai fără să vrei neapărat să primeşti. Ideal e să simţi tot ce-i mai frumos şi generos pe lume, fără să ai aşteptări şi nici motivaţii concrete pentru sentimentele tale. Iar ele să-şi tragă seva numai din interior, ca dintr-un fel de sac fără fund.
Curentul de gândire mioritică, ce valida ca sentiment autentic dragostea brăzdată de doruri şi suferinţe, aprig încercată de piedicile lumeşti, de ispite şi limitări interioare neîndeajuns înfrânte, a fost înlocuit cu viziuni exotice conform cărora iubirea nu poate fi altceva decât serenitate plenară, detaşare completă, altruism desăvârşit, dar şi eliberare totală de orice element uman sau material ce ţi-ar putea îngrădi spaţiul fizic şi spiritual. Independenţă. Exuberanţă. Necondiţionare.
Mitul Sburatorului a fost astfel înlocuit, cât ai zice peşte, cu mitul nesimţitului zen. Al celui care te iubeşte, dar îl doare fix în cot dacă tu îl iubeşti sau nu. Al celui căruia nu-i pasă dacă pleci sau dacă rămâi, dacă te păstrează sau dacă te pierde, dacă-l înşeli sau îi eşti fidelă. Căruia îi este suficient ce simte el si nu se raportează nici să-l tai la stimuli exteriori. În faţa dragostei lui, eşti liberă ca pasărea cerului, faci ce vrei şi ce-ţi place, dacă-l vrei pe el, bine, dacă nu, iarăşi bine. El te iubeşte oricum, necondiţionat, nimic nu-i zdruncină echilibrul, eul său generator de vanităţi şi slăbiciuni umane este anihilat, nimic nu-i poate şterge zâmbetul senin de pe faţă şi nu-l poate extrage din contopirea sublimă cu întreg Universul.
Ştiu, exagerez, dar cu impresia asta rămân după ce parcurg anumite expuneri care, repet, m-ar fi putut convinge, m-ar fi putut îmblânzi dacă n-ar fi plusat prea grosolan către abstract, dacă nu ar fi depăşit limitele – aşa cum le percep eu – ale rezonabilului.
Ce mai tura vura, întorcându-mă la concret, pot spune că mie tare mi-ar plăcea ca perechea mea să mă aleagă în cunoştinţă de cauză din noianul de muieri care populează planeta. Să mă iubească nu numai pentru că sunt o vietate care merită, prin definiţie, să fie iubită, ci şi pentru că adoră cum zâmbesc, cum scriu, cum îl alint, cum mă încrunt sau cum îl pronunţ pe “r”. Să mă iubească pentru că sunt eu şi nimeni altcineva. Să mă iubească mai mult decât pe oricine altcineva. Să nu se culce pe-o ureche că eu îl iubesc necondiţionat, cu resurse sufleteşti de guru tibetan, ci să lupte clipă de clipă pentru iubirea mea şi pentru lucrurile care ne-au adus şi ne ţin împreună. Şi să încerce din răsputeri să ascundă – dar să nu-i reuşească întotdeauna – faptul că s-ar simţi absolut pierdut dacă m-ar pierde. Că o zi, o lună sau poate chiar o viaţă n-ar mai fi acelaşi, fără mine, că mirosul vanilat al umărului meu l-ar bântui măcar un anotimp, măcar o veşnicie.
Mi-ar plăcea un bărbat de care să-mi pese şi căruia să-i pese, care să-mi aparţină şi căruia să-i aparţin, în cel mai tandru, duios şi nobil sens al termenului.
Pe de altă parte, nimic nu mi se pare mai penibil şi mai dizgraţios decât iubirea-obsesie, pângărită de frustrări şi de o nesiguranţă maladivă, iubirea care te devorează, te depersonalizează. Nu cred că nu putem fi o pereche întreagă şi funcţională dacă nu respirăm acelaşi aer 24 din 24, dacă nu avem acelaşi job, dacă nu ne sfârşim unul altuia propoziţiile, dacă nu ne monitorizăm reciproc telefoanele mobile şi adresele de mail. Nu consider că-i normal să mă-nverzesc la faţă dacă văd că iubitul meu dă bineţe vreunei dudui arătoase sau dacă îmi mărturiseşte că Angelina Jolie i se pare o tipă foarte mişto. Nu vreau un bărbat legat în permanenţă de fusta mea şi nici mie nu mi-ar plăcea să simt nevoia de a fi agăţată non stop de nădragii lui. Am trăit şi tipul ăsta de sentiment sfâşietor, de ataşament bolnăvicios şi absurd, şi mă uram pentru cât sunt de proastă, în momentele de luciditate mi-era şi milă, şi silă de persoana mea.
Eu cred de fapt că iubirea frumoasă şi curată (nu neapărat cea abstractă, întoarsă pe toată feţele de filosofi cu lacune mari la capitolul experienţă de viaţă) e aceea care te face să te aşezi, lângă un suflet, la casa ta, e cea care naşte prunci şi tihnă, cea care te împlineşte şi te face să te simţi întreg. Cea care te trimite în lume pentru a te aştepta, apoi, în prag, cea care-ţi respectă intimitatea, cea care-ţi lasă lesa suficient de lungă (pentru că o lesă, acolo, tot există, altfel n-ar avea niciun haz), dar nu se autoamăgeşte, ipocrit, că a deprins arta de-a nu se perpeli deloc de grijă şi dor. Şi iubirea asta nu înseamnă nici detaşare totală, nici libertate prost înţeleasă, dintr-aceea cu iz de libertinaj, dar nici o contopire nefirească, forţată, a două entităţi dintre care până la urmă una sufocă, iar cealaltă, de drag sau neputinţă, se lasă sufocată.
Nu am văzut să aibă sorţi de izbândă nicio abordare disproporţionată, nicio stridenţă în comportamentul amoros. Nu cred în fericirea celor care-şi construiesc cuplul pe ideea de independenţă absolută, dar nici în a acelora ce-şi unesc destinele cu superglue, oricât de romantică şi pătimaşă ar fi lumina în care aşază acest demers.
Nu, nu cred că iubirea poate fi despărţită, sever şi irevocabil, de ideea de ataşament, aşa cum nu cred că în spatele ataşamentul total, al uitării de sine şi topirii în celălalt, se poate ascunde ceva care să semene, cât de cât, a iubire.
Schimbarile de mentalitate au dus la atrofierea nevoii de apartenenta la un grup stabil (poate fi vorba si despre familie) in care membrii sa-si pretuiasca prezenta acolo, sa o respecte si sa-i ofere disponibilitatea la sacrificiu, chiar daca uneori nu prea poate fi justificata.
Uneori sint atat de convins ca ne nastem, traim si murim singuri, incat imi vine sa ma intreb cum ar fi lumea asta daca ar fi populata numai de pustnici, fiecare intr-o patratica a lor.
Lumea nu mai e cum a fost, desi ar putea… Oamenii au pierdut din vedere esenta si merg catre nicaieri, in speranta ca vor gasi ceea ce cauta. Dar am mari indoieli ca stiu ce sa caute… De aceea sint, de prea multe ori, atit de singuri, chiar cind sint impreuna. Iubirea a ajuns un vis de neatins si nimic nu poate fi mai rau decit asta… Pina cind nu ne vom intoarce la lumina din noi, nimic nu se va schimba.
Eu iti doresc din tot sufletul sa gasesti ceea ce cauti – e atit de firesc ce-ti doresti… nu e prea mult, dar a ajuns sa fie prea greu. Nadajduiesc sa regasim farima de dumnezeire din noi, care sa ne ajute sa redevenim oameni … sa intelegem ca fara iubire sintem pierduti si nimic altceva n-are rost…
Excelent articol, Alina.Sint perfect de acord cu tine. La aceeasi concluzie am ajuns si eu.
Ipocrizia disperarii.
Un oximoron care-mi place foarte tare.
Valabil pentru toate iubirile (ne)ilicite.
iubirea e ..sau nu e …pur si simplu ..eu am incetat sa mai citesc lesinaturi in care mi se spune sa iubesc neconditionat-nu cred in asta ; il iubesc neconditionat pe Dzeu si pe mama -atit ..de la restul astept ceva , habar nu am ce , dar ceva acolo un semn , o unda de duiosie ..ceva care sa-mi dea aripi si curent la 220-380 cit il tine ,cit sa trec si sa razbesc ..ma intariti cu postul asta si-mi trec prin minte imagini cu bolnavii de cancer din Fundeni -el cam 50 de ani profesor , o mindrete de barbat, casatorit de curind cu o fata mai tinara-acum galben ca ceara si fara sanse de operatie …si ea sta si-l sterge , il curata sperind Dzeu stie ce .. m-am intrebat daca eu as fi in stare sa trec prin asta (m-am rugat sa nu ma puna Dzeu in asa stare ..si ma rog!)eu cred ca asta e iubire …vorbim mult , nu stim sa ne facem alegerile reusite , ne indragostim de cine nu trebuie ….iubirea e tangibila in mintea mea ..e stare de gratie,e unul din darurile de la Dzeu -sa-l gasesti pe acela …daca … daca nu, ne educam -sa nu mai cerem marea cu sarea , sa ne pregatim pentru ce va sa fie-daca ar fi …daca nu ..urasc din inima ipocrizia din cuplurile unde fiecare are viata lui dar facem frumos in societate si eu nu sint dispusa sa platesc asa un pret -exact ,de singuratea in doi vorbesc … iubirea e motorul si daca nu functioneaza cum trebuie tragem masina pe drepata si asteptam depanarea!daca vine daca nu …mergem pe jos
…
Alina,
eu cred ca este suficient loc sub soare ptr fiecare, indiferent in ce fel de iubire crede. Personal nu ma simt deranjata de definitia nimanui in ce priveste iubirea. Si asta nu ptr ca as fi nesimtita ( desi uneori sunt si asa :P) ci ptr simplul fapt ca pana la urma nu e treaba mea. Consider ca fiecare are discernamant, are libertate de alegere, are propriile experiente de viata, propria constructie interioara, propriile gusturi, propriile gusturi, asa ca de ce mi-as baga eu nasul in viata lui ? Singurii in viata carora mai intervin si asta doar intr-o anumita masura sunt oamenii dragi, cei ce-mi sunt prieteni pe care chiar mi doresc a-i fi fericiti. Na si strict ca exemplu, daca maine o prietena imi va spune ca s-a indragotit de un tip mai scund ca ea, de o alta religie decat ea, cu zece negi pe fata, cu doua cocoase si ce crede ca in viata de apoi va ajunge intr-un baldachin din alge de mare si apoi se va reincarna intr-un fir de orez, pai na, daca ea ar fi fericita cu omul asta, na atunci eu i-as zice asa: mai fata draga, eu una nu inteleg; dar daca il iubesti, daca el te iubeste, te respecta si-ti ofera tot ceea ce mintea, sufletul si trupul tau au nevoie, apoi in acest caz ia-l de brat si fiti fericiti! 🙂
Pana la urma e fain cand un barbat si o femeie se asorteaza si in ce priveste defintia iubirii, se indragostesc si traiesc fericiti un timp oarecare, pana la adanci batraneti sau pana la proba contrarie :).
Cred mult in ideea de echilibru, in bun simt, in toleranta, in atitudinea relaxata insotita de un strop de umor, in liber arbitru, in experiente de viata, in evolutie personala ca crestere, maturizare interiora si largire a orizontului. A, si bineinteles, cred in iubire ca forma pura de energie ce ma mobilizeaza sa fac chestii nebunesti de frumoase, cred in iubirea copiilor si ptr copii, cred ca nimic din ce e omenesc nu mi-e strain si momentan cam atat, daca imi mai vine vreo idee, revin.
🙂
Cred ca atunci cand stii atat de bine ce vrei, ai toate sansele sa nu gasesti niciodata…
Sunt de acord cu Nuami: sa ne educam sa nu mai cerem marea cu sarea, sa ne pregatim pentru ce va sa fie, daca…
Am intrat in 2012 un pic mai cinica si vad ca ma tine… 🙁
N-am sa va raspund fiecaruia in parte, de data asta nu pentru ca n-as avea timp sau chef, ci pentru ca stiu ca, mai mult ca sigur, m-as ambala si-as incepe iar sa ma justific, sa ma explic, sa-mi “traduc” textul in comentarii, si nu mai vreau sa fac asta. Tot ce am avut de spus am spus mai sus, si daca mai e ceva, voi reveni cu noi texte de blog.
Dar va multumesc ca-mi scrieti, ma bucur ca-mi scrieti, ma mandresc ca sunteti toti frumosi, destepti si, macar pret de un minut-doua, cat comentati aici, sunteti ai mei. 😀
In rest, daca gasiti in textul meu macar 2-3 idei care va sunt pe plac si poate alte 20 care va scot din minti (asa cum mi se intampla si mie cand citesc unele bloguri. :D), eu ma declar multumita!
Va salut din puful unei zile tihnite si lenese de duminica! 🙂
Alina, scumpa si draga mea, sunt idei pe care ar trebui sa le citeasca si barbatii. Uneori am impresia ca ei habar nu au ce vrem, ce avem nevoie – ok, de cele mai multe ori am impresia asta – si iata cuvinte simple si atat de adevarate. Doar una dintre ideile pe care si ei ar trebui sa le priceapa: “Să nu se culce pe-o ureche că eu îl iubesc necondiţionat, cu resurse sufleteşti de guru tibetan, ci să lupte clipă de clipă pentru iubirea mea şi pentru lucrurile care ne-au adus şi ne ţin împreună. ”
Poate ca nu suntem toate la fel, poate ca unii dintre ei chiar inteleg ce vrem, dar tot ar trebui sa ne comunicam doleantele unii altora, sa nu ne mai ascundem dupa “o fi asa, n-o fi asa…” Cu de-a ghiciul se ajunge la iubiri lesinate si moarte inainte de vreme.
Te pup… acum la final de duminica lenesa!Q
Andres
O singura explicatie, ca vad ca fara nu se poate. 🙂 In textul meu, nu este vorba (numai) despre barbati. E vorba despre implicare, apartenenta – “commitment”, cum frumos zic vorbitorii de limba engleza, valabile pentru ambii membri ai cuplului. Am folosit exemplul masculin pentru ca se intampla sa fiu femeie, dar tot ce astept eu de la perchea mea mi se pare normal sa astepte si ei de la perechile lor, principiul e valabil pentru ambele parti.
Si acum ma intorc la duminica mea si o salut din mers si pe andres. 🙂
Alina, sunt de acord cu tine. Toata viata am fugit de dragostea “legati de ombilic”; cred in libertatea fiecaruia si muncesc de mult timp cu mine sa ajung sa inteleg si sa acord libertate, sa pun mai putine intrebari, sa fac mai putine scenarii, pur si simplu sa iau lucrurile un pic mai simplu, mai “barbateste” (nu in sensul de voiniceste, ci in sensul ala in care gandesc barbatii: limpede si la obiect). Si mai cred si eu ca nu exista generozitate zen in iubire si ca oricine ofera ceva, asteapta ceva in schimb, mai mult sau mai putin fatis. Iubim si ne dorim sa fim iubiti. Nu iubim si suntem fericiti in nobila singuratate a iubirii noastre. 🙂
Mi-a placut modul transant in care pui problema sentimentelor fata de ceilalti,ce mai limpezeste apele tulburate de cautarea iubirii ideale. Mai pe scurt,eu as spune ca iubesc neconditionat toti oamenii dar ,in ce priveste relationarea cu ei, am preferinte si antipatii clare. Iar de la partener am cele mai multe asteptari,cel putin egale cu ceea ce pot eu oferi… :))
Uchi, ce frumos, simplu si scurt ai spus tu tot ce am insirat eu in poliloghia de mai sus! 🙂
orion, multumesc si bine ai venit pe blogul meu. Te mai astept! 🙂
Frumos si profund articol. Sunt total de acord cu ce ai scris dar sunt trista ca nu toti intelegem lucrurile astea. Cred ca lumea ar fi mai frumoasa daca ar fi asa cum scrii tu. Multumesc pt.articol.
Buna dimineata, intr-o zi de marti, fara ceasuri rele!
Sa-ncepem cu o cafea… cu o BonCafea!… 🙂
Cunoaşte-te pe tine însăţi, fă-ţi ordine în idei şi spune-ţi clar ce aştepţi de la partener. Nu te amăgi şi nu confunda iubirea cu atracţia, oricât de puternică ar fi şi sigur nu vei face confuzia dacă la baza iubirii va sta o profundă prietenie şi o bună cunoaştere. Şi dacă vei judeca şi vei acţiona numai după ce vei privi şi prin prizma celuilalt, atunci vei avea cu certitudine cheia înţelegerii şi a iubirii până la adânci bătrâneţi. Îţi spune o bunică !
Îţi doresc să-ţi găseşti sufletul pereche şi … să ne inviţi la nunta ta!
Bun articol, draga Alina ! Intr-un fel, despre problematica libertatii in iubire. Se spune ca iubirea si libertatea sunt notiuni strans legate intre ele.
Daca omul este liber sau nu, se dezbate de veacuri, minti luminate de filosofi s-au incordat la maxim sa raspunda la aceasta intrebare. Unii au tinut partea liberului arbitru, altii pe cea a determinarii totale a fiintei omenesti. Adevarul fiind de fapt ca omul nu este liber, ci este o fiinta aflata pe calea catre libertate. Adica partial liber, partial determinat.
Cam asa si cu textul tau de mai sus: nu poti iubi total liber si este nesanatos sa iubeste total neliber (cu atasamente). Si cum iubirea si libertatea sunt strans legate intre ele… Bingo ! Ai ajuns la concluzia corecta ! 🙂
Omul nu poate iubi total zen, nici intr-o simbioza totala. Adevarul, sanatos asa cum e el, e pe undeva pe la mijloc. Imi cer scuze pt limbajul filosofic arid, dar astea au fost primele ganduri care mi-au venit citind ce ai scris…
Legat de ce s-a scris in articol: cerere mare oferta inexistenta (sau cel putin eu nu am vazut-o) din partea autoarei. Continuati sa visati fetelor dar sa nu va mai intrebati de ce va inseala barbatii, de ce va parasesc, de ce poarta cum se poarta etc. Somn usor!
Victor, recunosc ca nu inteleg comentariul tau, dar sunt absolut sigura ca nici tu nu ai inteles nimic din textul meu. Altfel, bine ai venit la mine pe blog!
Am cam inteles eu ce ai spus tu pe aici. Nu e nou, au mai spus si altii. E interesant ce scrie prin carti insa realitatea e alta, si e in strada nu pe net.
Eu m-am referit la: “Ce mai tura vura, întorcându-mă la concret, pot spune că mie tare mi-ar plăcea ca perechea mea să mă aleagă în cunoştinţă de cauză din noianul de muieri care populează planeta. Să mă iubească nu numai pentru că sunt o vietate care merită, prin definiţie, să fie iubită, ci şi pentru că adoră cum zâmbesc, cum scriu, cum îl alint, cum mă încrunt sau cum îl pronunţ pe “r”. Să mă iubească pentru că sunt eu şi nimeni altcineva. Să mă iubească mai mult decât pe oricine altcineva. Să nu se culce pe-o ureche că eu îl iubesc necondiţionat, cu resurse sufleteşti de guru tibetan, ci să lupte clipă de clipă pentru iubirea mea şi pentru lucrurile care ne-au adus şi ne ţin împreună. Şi să încerce din răsputeri să ascundă – dar să nu-i reuşească întotdeauna – faptul că s-ar simţi absolut pierdut dacă m-ar pierde. Că o zi, o lună sau poate chiar o viaţă n-ar mai fi acelaşi, fără mine, că mirosul vanilat al umărului meu l-ar bântui măcar un anotimp, măcar o veşnicie.
Mi-ar plăcea un bărbat de care să-mi pese şi căruia să-i pese, care să-mi aparţină şi căruia să-i aparţin, în cel mai tandru, duios şi nobil sens al termenului.”
Inca odata vad cererea ( de a fi iubita) iar motivele mi se par copilaroase si nelaocul lor. (“pentru că adoră cum zâmbesc, cum scriu, cum îl alint, cum mă încrunt sau cum îl pronunţ pe “r” ,etc. suna bine si frumos pe ansamblu dar atat. E o chestie de negociere pana la urma:). Ceri concret ceva, oferi ceva concret in schimb, nu oferi motive. In rest succes si sa ai parte de iti doresti.
ti-a placut poate scena teribil de puternica din finalul lui Manon Lescaut. acolo vad eu chintesenta acelui commitment. fara vreo conotatie ce ar prejudicia in vreun fel femeia, caci acolo un el e cel care incearca, se zbate, pierde tot doar pentru iubire. in caz ca nu ai citit cartea, ti-o recomand sincer: Abatele de Prevost a scris-o. 🙂 toate bune.