Cele mai frumoase, aparent magice momente ale vieţii mele, dar şi cele mai crunte ţepe le-am trăit în preajma oamenilor avizi după începuturi. Şi, în naivitatea pe care ţi-o dă orgoliul, am crezut de fiecare dată că în cazul meu va fi altfel, că relaţia cu mine va dura la nesfârşit, că iubirea mea răbdătoare le va ţine neastâmpărul în frâu, în ciuda unei statistici deloc încurajatoare.
Mi-am zis: dacă un om mă doreşte atât de puternic când încă nici nu mă cunoaşte pe de-antregul, sigur vom fi de nedespărţit, cu timpul, o dată ce voi avea răgazul să-i întorc dovezile de încredere şi de iubire, să-i arăt că merit apropierea, să înalţ o relaţie în care el pare că se aruncă orbeşte.
Dar, vai, cât m-am înşelat. A trebuit să trec de pragul celor 35 de ani, să ajung aproape de miezul maturităţii, ca să înţeleg că scepticismul, manifestările ponderate, interesul stângaci, sfiala, dezvăluirea treptată a sentimentelor tandre sunt semne ale normalităţii în orice tip de început: prietenie, dragoste, relaţie de afaceri. Că oamenii care par că aruncă din prima totul în joc, care te copleşesc cu declaraţii de amor sau cu laude, când pentru ei eşti încă un avatar, care te iubesc la nebunie înainte de-a vă fi întâlnit nu au neapărat un suflet încăpător, nu te-au ales pentru că eşti vreo fiinţă extraordinară (chiar dacă poate eşti), ci sunt doar excitaţi de noutate, de prospeţimea momentului şi îşi testează într-un spaţiu safe – fără trecut, fără defecte, fără responsabilităţi – capacitatea de-a te domina prin seducţie.
Oamenii începuturilor explozive n-au niciodată planuri pe termen lung, deşi adoră vorbele mari şi declaraţiile sforăitoare, tocmai pentru că forma de sociopatie de care suferă nu le dă voie să perceapă înţelesul profund al unor expresii. Pentru ei, sunt doar excelente figuri de stil. Ei nu ştiu şi nu vor să fie cantonaţi în realitatea concretă, ci se îmbată cu dulceaţa primelor schimburi de replici, le place în anticamera unde fiecare îşi pune o mască a perfecţiunii, îşi alege cu grijă vorbele, faptele şi principiile cu care să se mândrească. Nimeni nu poate nega farmecul primului sărut, primei întâlniri, primului mail, primei nopţi de dragoste, primului an de căsnicie, primelor confesiuni prieteneşti, atunci când simţi că ţi-ai găsit un suflet pereche, când vezi că aveţi aceleaşi gusturi (că deocamdată numai pe cele comune vi le-aţi împărtăşit), când ţi se spune ce vrei să auzi, iar tu comunici, la rândul tău, numai ce-i frumos şi tandru de comunicat.
Dar ce te faci când timpul trece şi măştile, inevitabil, cad? Când observi că prietenul drag se-ntâmplă să aibă toane şi gusturi diferite de ale tale, că iubitul perfect e făcut din carne, oase, defecte şi trecut, că aliatul de business are şi el orgolii, interese, scăpări, ca orice om? Acea clipă este piatra de încercare, de maturizare a interacţiunii umane, momentul în care stingi focul de paie şi începi să construieşti cu adevărat, deşi lucrurile evoluează la parametri realişti şi nu mai e nimic idilic, aşa cum ţi-a plăcut să crezi la început.
Dar oamenii începuturilor nu suportă să construiască, trecerea timpului îi nemulţumeşte progresiv, mâine n-ai cum să fii altfel, în ochii lor, decât mai prost ca azi. Lor le place butaforia, se îmbată cu iluzia perfecţiunii – a lor sau a celorlalţi – şi nu acceptă proba timpului, care ar demonta, în mod firesc, această iluzie, şi ar cere cărămizi noi în schimb, eforturi proaspete pentru a duce mai departe, printre hăţişurile vieţii reale, ceea ce s-a născut cu aură de basm.
Oamenii începuturilor adună multe cadavre în pod, dar nu vor fi niciodată de vină pentru poveştile care au murit înainte de a se naşte cu adevărat. Femeile-ţi vor spune că toţi bărbaţii (mulţi!) pe care ele i-au iubit nebuneşte le-au trădat, le-au minţit, le-au dezamăgit. Bărbaţii vor afirma, fără jenă, şi după a o suta iubită lăsată cu ochii-n soare, că-şi caută încă sufletul pereche, dar, vai, niciun suflet de femeie nu se califică (trupurile, însă, toate, da). Patronii te vor convinge că au avut ghinionul să dea numai peste angajaţi proşti şi leneşi, că toţi oamenii pe care i-au angajat doar ca să aibă pe cine da afară n-au fost buni, de fapt, de nimic – de-aia sunt ei blestemaţi, sărăcuţii, să caute alţii şi alţii… Că aşa e ţara asta, plină de oameni cărora nu le place munca, iar ei sunt buni, şi naivi, şi vai, nu se pricep să recruteze personal…
O relaţie cu un om al începuturilor se va degrada rapid, când normal, din punctul tău de vedere, ar fi fost să evolueze, să se dezvolte. Un om al începuturilor e veşnic nemulţumit de toţi şi de toate, se plictiseşte repede şi te lasă baltă fără menajamente, precum îşi abandonează un căţel jucăria, după ce o smotoceşte cu patos. Iar dacă relaţia prinde, totuşi, o crustă de vechime, va fi numai pentru că tu te-ai străduit din răsputeri s-o întreţii, negând evidenţele şi făcând mii de compromisuri şi concesii pentru a aţâţa interesul potăii plictisite.
Am prins teamă de începuturi, pentru că eu le percep ca pe o responsabilitate de a continua, de a progresa, de a conduce lucrurile către un nivel superior. Nu le văd ca pe nişte buchete de duioşii ieftine, ca pe nişte focuri de artificii pe care să le uit imediat ce am văzut alte flăcări în zare. Cumva, eu am o fantezie absurdă de a scăpa de începuturile înşelătoare ale oricărui tip de relaţie şi de a mă trezi, ca dintr-o comă, direct în mijlocul acţiunii, unde ştiu că am trecut de nisipurile mişcătoare şi a rămas doar pământ solid, pe care pot păşi fără teamă, cu încredere în ziua ce va veni.
Dar e o utopie, fără începuturi nu se poate, nu putem sări direct la cuprins şi uneori nu putem evita, oricât ne-am strădui, sfârşitul. Însă putem învăţa să nu ne mai punem sufletul pe orice tavă sclipitoare, să-i detectăm din vreme pe carismaticii artizani ai eternităţilor fără viitor, să ne ferim de maligna nestatornicie a veşnicilor căutători care nu vor, cu niciun chip, să găsească.
Textul de mai sus se gaseste si in cartea “De ce nu-mi gasesc pe cineva”, dar a fost scris acum cateva luni bune, cand nici nu ma gandeam sa scot o carte. Am amanat, o vreme, publicarea lui, pentru ca intrasem intr-o perioada mai optimista a vietii mele, pe care n-am vrut s-o tulbur.
Azi, insa, cand sunt in pragul unei endoscopii (si, probabil, al unui pui de ulcer), am ales sa pun textul asta acolo unde ii e locul, adica pe blog.
Daca aveti cartea, il veti mai citi o data, iar daca n-o aveti inca, nu-i timpul pierdut! 🙂
Cata dreptate ai , draga Alina ! Am picat si eu de multe ori in plasa inceputurilor si de fiecare data am crezut ca situatia va evolua catre lucruri marete ….. din pacate nu a fost asa ….. si tot din pacate eu nu ma pot schimba si o iau mereu de la capat sau mai bine zis de la inceputuri . …
Cred ca astia sunt oamenii nemultumiti de ei insisi, genul acela care se culca seara cu gandul: “Gata, de maine voi fi alt om…” “Alt om” inseamna alta viata, alti prieteni, alt iubit sau sot, alt job… poate alta tara.
La un moment dat realizeaza ca nu e bine nici asa, si opereaza alta schimbare… Si alta… Toate de fatada, niciuna de substanta…
Stiu foarte bine ce spui. Dupa o varsta, am ajuns sa intru in panica daca primele intalniri au fost exceptional de bune. Ma gandesc ca, de-acum incolo, nu se poate decat ca lucrurile sa mearga mai prost, nu mai bine, ca nu e loc pentru mai bine. Si, de obicei, am/ai dreptate. Flacara se stinge rapid, cu un fass trist si, eventual, niste minciuni penibile. Pe de alta parte, daca n-au sarit scantei din prima, intalnirea imi lasa un gust salciu. Nici asa, nici asa.
In ultima mea relatie serioasa, am facut exact ce ai scris tu. Am sarit peste artificiile inceputului si am intrat direct in miezul relatiei. Adica am inceput sa traim impreuna de la a doua intalnire si ne-am mutat oficial impreuna, cu catel si purcel, dupa o luna. Dupa trei luni, m-a cerut in casatorie si eu am acceptat. Nu mai aveam rabdare sa tremur, sa-mi pun intrebari, sa stau sa dau in bobi daca ma place, daca e serios, daca se mai vede si cu altele, daca il bate gandul sa se aseze etc. Si s-a nimerit ca el sa vrea acelasi lucru, pentru ca si el simtea panica inceputurilor.
Initial, ne felicitam ca n-am tinut seama de conventii, ca am trecut direct la actiune si ca n-am pierdut timpul cu prostii. Vroiam amandoi sa traim o relatie din plin si am uitat ca nu ne cunosteam mai deloc, eram doi straini. Am fost la fel de superficiali ca “oamenii inceputurilor” la care te referi tu, doar ca ne-am ales o alta etapa de relatie in care sa ne demonstram prostia. Una care ne-a costat mai scump.
N-a mers. Dupa alte cateva luni, ne desparteam cu scandal, acuzatii si resentimente. In ultimele saptamani, ma uitam la el si imi venea sa-i arunc lucrurile pe geam, ca in filme, numai sa-l vad plecat odata. Cand si-a luat ultima cutie din casa, am plans de usurare, parca reinviasem.
Acum mi-am gasit curajul sa incerc iar ceva serios si nu stiu cum sa gasesc echilibrul; sa ne bucuram de emotiile frumoase ale inceputurilor, dar fara s-o luam razna promitandu-ne luna de pe cer.
Cat e adevarat ce spui. In urma cu 2 ani am intalnit si eu un specimen care se potriveste perfect descrierii, acel tip de om care regreta ca exista o singura luna pe cer pt ca el ar vrea sa iti ofera doua, dupa ce te-a cunoscut si si-a dat seama ca URGENT trebuie sa va casatoriti, ca aceasta dragoste nu suporta amanare.
Pana la urma s-a dovedit un om al inceputurilor dar care e mereu in cautare de noi inceputuri pt ca sa creeze o relatie concreta si statornica nu e in stare.Si tot el se plange de noroiul sentimental in care se scalda de atatia ani
Acesti oameni ai inceputurilor ii gasiti si in lumea islamica. Acei oameni care te vad o singura data, schimbi 3 vorbe cu ei si nu mai pot trai fara tine din acel moment. Incep juramintele sacre de tip Wallahi(Jur pe Dumnezeu), cer ajutorul altor oameni care sa le puna o vorba buna, incep sa se laude cu averea lor, prestigiul lor, inteligenta lor, nu mai reusesc sa aiba pofta de mancare , somn.Si vor casatorie a doua zi, sau niciodata pt ca timpul e cel mai mare dusman al lor.
Se plictisesc dupa cum ai spus si tu repede.Merg dupa acelasi tipar.
Oamenii au inceput sa se destepte insa. Fetele au inceput sa ceara timp pretendentilor pt a se cunoaste, merg pe ideea de logodna , de asteptare. Dar nu toata lumea incurajeaza astfel de “tatonari”, pt ca au impresia ca ar putea duce la pacat.
Foarte corect ce scrii, mariyah. Dar….si perioada de logodna e ca o piesa de teatru, unde pesrsonajele principale ( logodnicii si familiile lor)sunt mereu amabili, nu au defecte si iti dau impresia ca la ei este raiul de pe pamant. Mai au mult de invatat, ca sa ajunga sa se comporte ca niste europeni.
ia uite cum ne recunoastem noi in povestile tale …si -i recunoastem si pe protagonisti…asa e -si eu fug de inceputuri stralucite si declaratii sforaitoare , detest relatiile in care ce construiesti azi miine e la pamint … pe undeva asta e avantajul maturizarii-incerci sa fii precaut si atent ..eu fug din astfel de relatii …stii..o casa construita in timp e mai pretioasa decit cea ridicata rapid fara structuri puternice …
La comentariile de la textul asta am fost o lenesa si n-am raspuns. Dar va raspund acum, tuturor, cu o imbratisare virtuala… Sa avem inceputuri frumoasa, dar si cuprinsuri tot la fel! 🙂
Frumos si f adevarat !!!!
Gloria, multumesc si bine ai venit pe blogul meu! Te astept si la postarile mai noi! 🙂
Ai scris grozav, Alina…nu am cuvinte sa descriu ce trairi mi-a provocat textul tau, partea din sufletul si ratiunea ta care coincide intr-atat cu a mea, incat nicio virgula, nicio zbatere, nicio nedumerire sau concluzie nu e in plus, ori in minus. Cred ca, in sfarsit, am reusit, prin tine, sa pot ajunge sa exprim ceea ce simt. Ceva ce pana acum era, oarecum, intraductibil de profund si incontrolabil de dureros.
Cu drag,
Lidia
Lidia, bine ai venit pe blogul meu cu asa cuvinte care nu pot face decat sa ma bucure! Multumesc!!:)
Te mai astept… si nu ca-mi fac reclama, dar de carte stii ? :))
Excelent! Evident, ar fi o discutie de o noapte intreaga – sunt atatea de spus, dar, in varianta scurta, sunt de acord. Senzatia mea este, insa, ca majoritatea femeilor exact asta cauta. Gesturi goale, dar epatante. Bineinteles, fereasca Dumnezeu sa o recunoasca! Ele cauta substanta, sub forma unor gesturi epatante, zic ele, dar o minima intelegere ar spune ca nu exista asemenea acrobatii emotionale gratuite, pentru o persoana pe care nu o cunosti, decat ca dezechilibru emotional sau abordare interesata. Am scris un comentariu la articolul Marilenei Guduleasa, despre femeile care asteapta ca oamenii sa se arunce in cap, pentru ele, si nici macar dupa ce au aflat cat de minunate si nepamantene sunt (cazuri extrem de rare, care oricum nu justifica, pentru un om care se respecta, aruncatul in cap), dar numai pentru a avea sansa sa le… cunoasca, si apoi se vaita fie ca nu vrea sa le cunoasca nimeni, fie ca s-au ales ori cu neputinciosi (mai rari) ori cu niste mincinosi patologici, care se ‘arunca in cap’ cu program (de altfel, alminteri ar fi complet cretini sa o faca, nemaivorbind de a o face doar pentru un chip (sa spunem asa) frumos caruia ii banuiesc, ce sa vezi!, niste calitati… fantastice, pentru care merita sa poarte ca niste catelusi). Ai o patrundere rara (imi pare rau sa o spun) in randul sexului frumos (dar relativ dezechilibrat emotional). (Nu ca ar fi singurul, insa o face mult mai pregnant). Toate bune!
Tryggvasson, eu cred ca toate stim exact ce ni se da si ce avem la usa, insa exercitiul autoamagirii e foarte tentant. L-am practicat si eu si inca il mai practic, pentru ca are farmecul lui, trebuie sa recunosti. 🙂
Dar, luata la bani marunti, nu pot sa nu recunosc cand boul e bou sau cand eu sunt vita. Macar fara de mine insami, in scurtele momente de luciditate sau cand scriu pe blog.
Deci cred ca patrunderea mea nu e rara pe cat e de deschisa. Cateodata e greu sa-ti recunosti fata de tine niste lucruri – fata de altii nici nu mai vorbesc! Iar multe femei traiesc niste fantasme absolut ilare, cred ca basmele cu zane si papusile Barbie ne-au stricat! 🙂