Nu-i plăcea deloc să i se spună Liz, dar toată planeta o alinta aşa, cu încăpăţânare, probabil din dorinţa de a se simţi mai aproape de ea, de a-i îmblânzi aerul mândru, princiar, de a se poziţiona familiar în raport cu un mare star, cu o aşa divă splendidă şi capricioasă.
N-am să stau să-i înşir aici biografia sau filmografia (le găsiţi pe Wikipedia), ori să bat monedă pe împrejurările morţii ei petrecute azi dimineaţă, într-un spital din Los Angeles. O sa scriu doar ce-mi vine în minte când mă gândesc la ea acum, după ani la rând în care recunosc că nu i-am mai dedicat nici-o frântură de gând.
Avea 79 de ani şi a murit după ce şi-a trăit viaţa storcând-o ca pe o lămâie, bucurându-se de faimă, de roluri, de căsnicii, de operele de caritate în slujba carora se pusese, cu frenezie, de-a lungul celei de-a treia tinereţi. Da, tinereţe, pentru că Elizabeth Taylor n-a fost niciodată bătrână, n-a ştiut şi nici n-a vrut să înveţe, nu şi-a dat voie să lâncezească, în ciuda trecerii nemiloase a anilor, a declinului profesional, al bolilor grave cărora le-a ţinut piept, până azi, cu o miraculoasă tenacitate. A scăpat din ghearele morţii, ca prin urechile acului, de multe ori (ziarele spun ca a suferit, de-a lungul vremii, peste 100 de operaţii), şi mereu am aplaudat-o pentru revenirile triumfale, în urma cărora ne mai uimea cu câte o declaraţie curajoasă, cu câte-un diamant enorm sau cu vreo căsnicie pripită şi ciudată.
Mărturisesc că am plăcut-o întotdeauna mai mult decât pe Marilyn Monroe, am găsit-o chiar mult mai atrăgătoare (dacă e să luăm la puricat detaliile ce ţin strict de fizic), mai puţin dispusă în a-şi ascunde isteţimea, mai înzestrată actoriceşte, mai stăpână pe sine, mai ancorată în cotidian – elemente ale personalităţii care i-au asigurat un trai mai lung, ştirbindu-i însă din eternul sex-appeal pe care o aură de înger neînţeles şi o moarte în floarea vârstei şi-n miezul gloriei ţi-l pot da.
Elizabeth Taylor mi-a dat mereu impresia că priveşte viaţa ferm, limpede, direct în ochi, cu ochii ei absolut superbi, de un albastru violet, şi cere răspicat ce-şi doreşte: roluri, bărbaţi, copii, bijuterii, ajutor pentru cei în nevoie, fie că-s orfani, homosexuali sau bolnavi de SIDA. E singura actriţă pe care aş fi văzut-o în rolul dragei mele Scarlett O’Hara, dacă n-ar fi făcut la rându-i roluri memorabile, aplaudate şi oscarizate, şi dacă Vivien Leigh n-ar fi fost chiar grozavă în pielea personajului meu preferat.
Nu ştiu dacă Elizabeth Taylor a fost o femeie care a iubit mult, pentru că i-au fost străine iubirile senine şi durabile, dar în mod sigur a iubit pătimaş şi impulsiv, nu s-a ferit de căsnicii cu repetiţie, de mezalianţe, de intensităţi ale amorului fără trai pe termen lung, dar cu o atât de evidentă priză la public. Şi din toate câte i s-au întâmplat, inclusiv mariaje şi divorţuri pe bandă rulantă, părea că iese întărită (dar nu cuminţită), pregătită pentru alte şi alte excentricităţi, pentru experienţe de viaţă care să n-o aşeze în rând cu restul lumii.
Nu ştiu dacă a fost cu adevărat un om bun – ca exponent al publicului, nici nu prea-mi pasă, cei care au cunoscut-o îndeaproape să-şi bată capul cu asta. Dar cu siguranţă a fost un talent peste măsură, un om tenace, o femeie puternică. O femeie pe care cred că o poţi avea drept muză atunci când destinul tău lâncezeşte, când crezi că vârsta, sau bolile, sau uitarea celor din jur pot fi piedici în a trăi aşa cum vrei, în a iubi pe cine-ţi place, în a-ţi cheltui banii cum îţi convine, în a susţine cauze controversate. Fiecare dintre noi ar trebui să experimenteze, măcar o dată în viaţă, luxul de a nu da socoteală nimănui pentru alegerile sale.
E trist când un destin de aşa calibru ajunge la final, iar vestea mi-a umbrit ziua, căci am iubit-o pe Elizabeth Taylor (în copilărie eram fana ei declarată şi cumpăram numai păpuşi care să-i semene). Şi, prin felul ei de a fi, de-a lupta, de-a-şi înfrunta cumplitele probleme de sănătate, îmi părea nemuritoare. Însă, dincolo de inerenta tristeţe, mă consolează gândul că nicio clipă din viaţa ei n-a rămas netrăită, că a ars până la capăt, că a făcut tot ce se putea face cu darurile pe care i l-a dat Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu pe care îl rog acum, umil, s-o primească la El şi s-o odihnească. Good bye, Elizabeth!
Foarte trist… Va ramane mereu femeia cu cei mai frumosi ochi, Cleopatra tuturor timpurilor…
Andres
Alina, mi-a placut mult teza articolului tau si felul interesant si frumos cum ai tratat-o. Ader la parerea ta ca E.T. si-a traiat viata asa cum si-a dorit.
Gusturile fiind foarte subiective, cred ca a fost o actrita cu un cap splendid, cu trasaturi feminie perfecte si ochi mai frumosi nu cred ca am mai vazut. In “Cleopatra” nu imi puteam lua ochii de la ea.
Insa filmele ei nu m-au atras si cred ca am vazut numai 2 – 3.
Dar, daca ar trebui sa o compar cu Viviene Leigh in “Pe aripile vintului”, Viviene Leigh ar iesi pe primul loc in inima mea.
Insa Elizabeth Taylor era un amestec de bun si rau. Era foarte frumoasa, insa era si foarte aroganta si egoista. Ajuta foarte multe cauze, insa calca peste prieteni fara nicio stringere de inima, daca era in interesul ei.
Am admirat pasiunea de o viata a lui Richard Burton pt ea si totusi Elizabeth Taylor i-a grabit moartea. Am citit biografii ale lui Richard Burton si m-a suprins cit de mult o detestau prietenii lui, pe Liz. El era alcoolic, cu mari probleme de sanatate si atunci cind incerca cu disperare sa renunte la alcool, Liz era cea care ii aducea paharul cu whiskey si insista ca el sa-l bea.Ii facea scene ingrozitoare daca nu vroia sa bea impreuna cu ea.
Un ciudat amalgam de frumos si mai putin frumos. Dar probabil ca asa este natura umana. In cazul ei si frumosul era excesiv si raul la fel. Noi toti care am vazut citeva dintre filmele ei ne-o vom aminti pt frumusetea chipului ei.
Dumnezeu sa o aiba in grija!
Alina,
fara doar si poate o femeie superba, incredibil de frumoasa, cu niste ochi cum probabil nu vor mai fi altii, cu un aer voit sau nu de superficialitate, cu o nevoie de a se expanda si darui publicului, cu un tumult interior nu prea greu de dibuit.
Totusi, ca actrita o prefer pe Vivien Leight, mult mai consistenta, ce nu s-a marginit doar la a juca un rol, ci la slefuit pana aproape de perefectiune.
Na ca tot scriind, mi s-a facut dor sa vad un film vechi.
Sa aleg Pe aripile Vantului sau Casablanca ?
🙂
Am retinut expresia : a trai viata, storcand-o ca pe o lamaie.
Buna dimineatza Alina,
imi pare rau ca a murit Liz…..sper sa-si gaseasca linistea….
am vazut-o in citeva filme….”Pisica pe acoperisul fierbinte”….Cui e frica de Virginia Woolf”, “Cleopatra”….ar mai fi dar nu le mai tin minte…..
in primele doua filme, a jucat magistral……in Cleopatra nu prea grozav…
nu mi se pare ca i se potrivea acest rol…..
aa..mi-am adus aminte de “Imblinzirea scorpiei”…..aici se juca pe ea…..dupa umila mea parere….
era o frumusete rara….nu cumva i-a fost fatala?
oricum….trist….
Butonam aseara telecomanda si m-am oprit in momentul in care pe ecran am vazut un cadru cu doi actori: Elizabeth Taylor si James Dean. Ireal de frumosi amandoi, isi dadeau replica in filmul “Giant”, din 1956. Filmul alb-negru. Pana la incheierea filmarilor James Dean moare. 55 de ani mai tarziu, Elizabeth Taylor. Un cadru, doi actori, frumosi, tineri, disparuti amandoi. Intrebata intr-un interviu despre perioada petrecuta cu James Dean la filmari, Elizabeth Taylor povesteste ca petreceau mult timp impreuna, uneori ii prindea si 5 dimineata impreuna povestind lucruri pe care le spui doar unui prieten. Apoi la 7 dimineata plecau spre filmari. “Tineretea…”, ofteaza Elizabeth. Face o pauza, zambeste, simte intrebarea care pluteste in aer: ce confidente ii facea atunci James Dean? Elizabeth Taylor surade si spune: “Wouldn’t you like to know what he told me…I bet you would. Well… you will never know”. Zambet. Si e bine ca a pastrat misterul si e bine ca exista magia cinema-ului care ii va pastra la fel de tineri si frumosi ca atunci. Si nu, nu vreau sa stiu nimic despre cei 7 soti ai ei, despre batranetea care fizic si-a cerut tributul, amanunte despre boli si cate si mai cate. Pentru mine imaginea ei si a marilor disparuti va fi mereu cea de atunci, nemuritoare.
andres, asa e, e trist… Daca un om te-a bucurat cu ceva, orice, il porti in suflet pentru totdeauna.
Odille, nu ca te cred, sunt absolut sigura ca e asa cum spui tu. Ar fi fost ireal in pozitia ei, cu parcursul destinului ei, sa fie vreo zana serafica. Eu nu mai cred in zane serafice, in oameni prea buni ca sa fie adevarati. Viata mi-a dovedit ca aia care par cei mai neprihaniti sunt cei mai rai dintre toti, diabolici chiar.
Lotusule, aleg Pe aripile vantului, intotdeauna. Desi Casablanca e un film mai cult, o poveste mai sofisticata, cu cel dintai am copilarit, mi-am regasit mereu in el trairi si iubiri ale unei varste de care mi-e dor… Casablanca am vazut abia la maturitate…
Dana, nu cred ca frumusetea i-a fost fatala. I-a fost fatala viata, in sine, totusi a murit la 79 de ani. N-a lasat nimic netrait, cum ziceam…
Ama, bine ai venit la mine! Ai dreptate, artistii au un mister al lor ce nu trebuie descifrat. Nu trebuie sa le intram in vieti, sa le scotocim destinele cu lupa. Noi avem de pierdut daca facem asa. Sa ni-i amintim tineri si frumosi, ca sa ramana nemuritori, cum spui tu.
Alina, acest comentariu nu se refera la Liz Taylor, este o completare la comentariul tau.
Sper ca cititoarele tale sa nu se supere, ceea ce spun este din experienta vietii. Am intilnit barbati rai, dar o femeie rea atinge culmi nebanuite, intii pt ca are o mai mare capacitate de a fi rea, dar si pt ca foloseste arme ascunse, subtile, la care un barbat nu s-ar gindi niciodata.
Imi cer scuze daca am suparat pe cineva.
Alina, cred ca sufletele noastre nu se schimba cu trecerea anilor. Desi filmul “Pe aripile vintului”, nu este “Dr. Zhivago”, am ramas cu tristetea despartirii dintre Rhett si Scarlett. 🙂
Cu citeva luni in urma am gasit o carte, o continuare a acelei povesti. Intii mi-a fost teama sa o citesc, apoi mi-am facut curaj si am citit-o.
Rhett si Scarlett s-au reintilnit, reindragostit, casatorit, au avut o fetita si au trait fericiti. 🙂
Aoleu, Odille, stiu cartea, am citit-o si eu, demult, dar e groaznica… adica prost scrisa, ma rog…nu zic mai mult. Insa finalul fericit m-a ispitit si pe mine, desi atat de frumos se termina originalul!…
La urma urmei, si maine e o zi!
De cate ori ma simt cazuta din copac, calcata de tren – si in ultima vreme am experimentat la greu! – imi spun asta, ma gandesc la finalul cartii mele dragi si-mi mai scutur aripile…
Alina, adevarat! Chicotesc cind ma gindesc la ea.
Asa zisa Continuare, este foarte prost scrisa, dar mi-a adus linistea. S-au impacat si traiesc fericiti. 🙂 🙂
Ai dreptatea, avem mare nevoie de aceasta speranta, “Si miine e o zi!”.
Ce pot sa spun? Am simtit aceeasi infinita tristete pe care o simt ori de cate ori dispare cineva drag… si neputinta in fata vietii… si resemnarea in fata mortii…
Sunt oameni pe care ii credem nemuritori si totusi, imbatranesc si ei macinati de boli si dispar… nici ochii violeti nu au putut ramane vesnic printre noi….
Pe marii actori, asa cum spunea si Ama, prefer sa-i pastrez in amintire tineri si frumosi… prin prisma rolurilor care m-au marcat si impresionat cel mai mult…
Alina
Ce m-a surprins cand am citit ce ai scris despre Elizabeth Taylor ca ti s-ar fi parut potrivita in rolul lui Scarlett.Acelasi gand l-am avut si eu gand am urmarit la tv stirea mortii ei.
Deasemenea,prietenia dintre ea si Michael Jackson, a fost una deosebit de frumoasa …
Elena, bine ai venit la mine! 🙂
Da, asa e, mi s-ar fi parut potrivita Elizabeth in rolul lui Scarlett, dar totusi nu mai potrivita decat Vivien…
Au fost, cred, acelasi aluat de femeie, frumoase si “dracoase”, nu genul pisica lesinata, cum nu pot eu sa sufar! 🙂 Desi am tot respectul pentru pisici!
Bine te-am gasit si multumesc ca m-ai primit.
Da,fara indoiala Vivien Leigh ramane Scarlett.
Asta cu pisica lesinata m-a facut facut sa rad cu gura pana la urechi.:))