13 Mar 2011 De ce scriem pe bloguri
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , , ,

Toţi scriem – unii mai bine, alţii mai rău, unii agramat, alţii mai cu talent, toţi ne folosim de acest dar divin ce serveşte unui instinct estetic şi emoţional specific nouă, oamenilor, dar care ne face sclavii unui inevitabil şi parşiv demers: mistificarea.

Animalele nu ştiu să râdă şi de-asta n-o fac nici măcar atunci când poate s-ar cuveni. Oamenii nu mai au coadă să dea din ea, dar au învăţat să râdă, în mii de feluri, chiar dacă uneori tencuiesc tristeţi adânci cu zâmbetul lor. Animalele nu ştiu să scrie, dar oamenii – referindu-mă strict la un target cu analfabetismul eradicat – scriu, şi o fac des, şi mult, şi peste tot, şi incorect, şi ipocrit, şi ofensator, dar şi doldora de idei şi alăturări de cuvinte care te emoţionează şi-ţi răvăşesc fiecare secundă de lectură.

Ne-a fost dat acest dar, al scrisului, iar noi abuzam de el cu o vervă demnă uneori de o cauză mai bună – poate cea a tăcerii, a detaşării, a introspecţiei, a revelaţiei nemazgalite pe foi de hârtie sau de Word.

O să iau un exemplu la-ntâmplare: eu. Tributară aceleiaşi apucături milenare, scriu vrute şi nevrute, cum voi face inclusiv aici, pe blogul meu găzduit de boncafe.ro. Dezvălui paginii de WordPress lucruri pe care prin viu grai nu le-aş dezvălui nimănui, cu niciun chip, chit că le ascund abil printre rânduri. Dar, în acelaşi timp, am durerosul sentiment că orice, oricum şi oricât aş scrie despre mine, tot nu-mi pot etala cum se cuvine adevărata-mi fiinţă, realul miez spiritual. Un paradox sfâşietor pe care-l mătur sau îl ignor cu bună ştiinţă, continuând apoi să fac ce fac toţi scribii acestei lumi: să încerc să epatez măcar din punct de vedere estetic, să mă revolt tardiv şi fără voinţă reală de acţiune, să dau o aură duioasă propriilor mele slăbiciuni, să plătesc poliţe, să bat diverse şei ca să priceapă tot felul de iepe ceea ce verde în faţă nu am curaj sau chef să le spun.

Mă autosugestionez să cred, ca mai toţi autorii cu măcar un firav zvâc scriitoricesc, că forma frumoasă ori măcar onorabil de corect alcătuită salvează un fond uman cariat şi lacunar. Nu-l salvează. Doar îţi poate amorţi pentru o vreme realismul justiţiar, aducând ca argument conturul delirant de încântător al câte unei metafore bine plasate.

Şi eu “îmi lucrez” textele, le şlefuiesc forma şi uneori şi fondul, şi mă amăgesc că o fac pentru a mă supune regulilor bunului gust şi ale bunului simţ, pentru a nu-mi stânjeni auditoriul cu sinceritatea prea tăioasă a confesiunilor mele. E adevărat, pe jumătate. Două pătrimi de motivaţie sunt conduse, ce-i drept, de această intenţie onorabilă, dar între celelalte două se dă o luptă teribilă pentru supremaţia unor ţeluri mai puţin ortodoxe. Vreau să fiu lăudată, aprobată, urmată deseori în lupte pe care singură mi-e teamă şi greu să le duc. Vreau să mă simt, măcar la mine pe blog, un pui de lider de opinie. Să am măcar impresia că pot manipula gânduri şi sentimente, că pot întoarce din drum comentatori mai puţin dispuşi să mă aplaude, că-mi pot face din prietenii virtuali duşmani tot la fel de virtuali ai duşmanilor mei, că mă pot ascunde, tot printr-un paradox sinistru, sub sceptrul lipsei de anonimat. Că mă pot minţi.

S-a împământenit teoria că posesorii de bloguri cu nume şi prenume reale, etalate în susul paginii, sunt goi şi neajutoraţi în faţa publicului mare şi rău din penumbră, lipsiţi complet de apărare în demersul lor curajos de a-şi deznuda literar bucăţi de viaţă profesională, socială, sexuală. Nimic mai fals. În realitate, noi, bloggerii, avem puterea suverană şi concretă de-a şterge comentariile care ne defavorizează, nu înainte de a-i înfiera, superior, pe cei care îndrăznesc să gândească altfel decât noi. Putem tria fără jenă osanalele de neghina înjurăturilor (îndreptăţite sau nu) şi putem refuza unui nickname dreptul la feed-back negativ, deşi elucubraţiile noastre din textul expus online sunt publice, “gugălibile”, deci mai agresiv invadatoare decât commentul cel veninos, pe care putem da Delete. Am văzut bloguri în aparenţă suave şi candide (dar în esenţă născute din frustrări ce fierb la foc mic), pe frontispiciul cărora tronează – şi asta-mi aminteşte de sloganurile discriminatorii ale celor din Ku Klux Klan – îndemnuri defensive, paranoice şi regulamente absurde precum: “aici e casa mea virtuală, lăsaţi-vă bocancii la uşă”, “nu accept comentarii lipsite de bun simţ”, “interzis celor cu IQ  sub 100”. Stimată gazdă cu porniri paranoice sau cu fumuri elitiste – după caz -, interfeţele de blog oferă posibilităţi de triere discretă a comentariilor care nu-ţi sunt pe plac, pe blog la tine va apărea strict ce vrei tu să apară, aşa că nu trebuie să faci pe deşteptul sau pe victima, îndoindu-te anticipat şi ţâfnos de inteligenţa sau de buna credinţă a celor ce ajung pe pagina ta virtuală.

Ce ne deranjează, de fapt? Că simplul fapt de a scrie ceea ce ne trece prin cap nu are valoare de adevăr universal? Că părerile contrare alor noastre nu-s însoţite de nume, prenume şi CNP? La însemnările laudative, scrise tot sub nickname-uri, adrese de mail false şi nume de împrumut, nu pare să ne deranjeze aceste mici detalii. Şi, uite aşa, din vorbă în vorbă dulce, ajungem să ne împrietenim la cataramă cu maricica22, lebăda_singuratică şi dihorul_îndrăgostit, punându-i în acelaşi timp la stâlpul infamiei pe aruncătorii_cu_rahat la fel de anonimi, dar deloc dispuşi să ne ridice în slăvi.

Să nu se-nţeleagă de aici că încurajez feed-back-ul negativ sau că mă lasă indiferentă. Dimpotrivă, aş putea spune, comentariile neprietenoase mă destabilizează puternic. Nu-mi doresc feed-back negativ (cine şi-l doreşte?), dar nici n-o să-mi închid blogul, pentru că nu ştiu ce proastă mi-a rănit mie sentimentele. De aici şi absurdul acestei situaţii, aşteptările nerealiste, argumentaţia textului de faţă. Urâm când alţii îşi fac chip cioplit, ne dezicem de împărăţia lor, dar o facem numai pentru a ne căuta propriile bucăţele de tarla virtuală, unde să fim, la rându-ne, nişte mici dumnezei.

Şi, totuşi, ce ne-am face fără această segregare a opiniilor, dictată de orgoliile noastre fragile? Ar fi un scandal continuu, s-ar ajunge la discuţii low level, controverse fără cap şi, mai ales, fără coadă, precum cele întâlnite pe forumurile vulgare ale tabloidelor.

Adevărul este că pe fiecare stăpân de blog îl doare-n cot de echidistanţă şi de libertatea de opinie. El nu face decât să-şi creeze, online, un microclimat în care-şi poate picta în siguranţă imaginea dorită, mai apropiată sau, îngrijorător de des, foarte îndepărtată de realitatea concretă. Singurele aspecte care răzbat cel mai limpede printre rândurile scrise undeva – fie ele pe blog, în romane sau în poezii – sunt nivelul de şcolarizare, statutul social şi, în mod plenar, talentul literar. Atât.

Dacă cineva îşi închipuie că va cunoaşte în profunzime detalii despre familia, intenţiile, cariera, copiii, trecutul, apucăturile, viciile, singurătăţile, iubirile, adevăratele valenţe sufleteşti ale unui autor de blog, doar lecturându-i coloana de “mărturisiri”, se înşală amarnic.

Literatura de orice fel, deci şi cea care se lăfăie pe pagini de blog, nu-i pentru cinici, e pentru visători. Nu-i pentru realişti, e pentru amatorii de poveşti cu zâne şi zmei, nu-i pentru echidistanţi, e pentru pătimaşi. Iar dacă analizezi cu ochi de criminalist o înşiruire de metafore sau o pagină de aşa-zis jurnal, îţi pierzi vremea. Crede şi nu cerceta. Admiră, dar nu idolatriza. Înfierează, dar nu jigni. Citeşte, şi dacă asta-ţi aţâţă prea violent nervul polemic, închide copertele virtuale şi intră pe-un site de ştiinţă şi tehnică, măcar acolo lucrurile-s clare.

Sau, mai bine, apucă-te şi scrie şi tu ceva, ridică-ţi propriul regat virtual, atrage-ţi propriii adepţi, îmbată-te c-o relativă glorie şi creează-ţi duşmani pe măsură săbiilor tale. Intră şi tu în cel mai fascinant, acaparator, viu şi ciudat univers creat vreodată: blogosfera.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses

  1. 1
    andres 

    Scriem pe bloguri pentru ca ne place sa comunicam, pentru ca vrem ca gandurile noastre sa ajunga si la altii, sa ii bucure, sa le faca zilele mai senine, vrem poate sa descretim frunti, sa schimbam idei cu altii asemeni noua. Scriem pentru ca poate acesta este unicul mod de a ne face cuvantul auzit si apreciat. Scriem pentru ca ne place. Scriem pentru ca putem. Traiasca sfatul blog!

    Andres

  2. 2
    Alina Grozea 

    Da, andres, si de asta scriem, imi place unghiul pozitiv din care privesti lucrurile! :)

  3. 3
    andres 

    Il caut mereu… Uneori e sumbru la propriu, dar il cam fentez. Oamenii nu au nevoie de negativisme, sunt ei cu mult prea derutati si suparati cu ale lor, nu au nevoie si de griul altora. Daca daruim soare primim soare… de cele mai multe ori. E vorba de legea atractiei!

    Andres

  4. 4
    Cornel 

    Chiar şi limitele virtualului deschid orizonturi: setea unora de cunoaştere, experienţe, moduri noi de gândire , pot uneori da energia necesară pentru a depăşii momente de singurătate, ce fiecare dintre noi le trăim la un moment dat şi astfel cautăm complimente la cât de frumos poţi să simţi când descoperi dincolo de monitorul caculatorului un om…o femeie deosebita care adaugă adesea pe lângă respect şi secunde din timpul său pentru a arăta măsura gândurilor sale.Fiecare avem uneori mai des sau mai rar tristeţi şi am vrea atunci să fim ascultati chiar şi când tu de fapt taci.,mângâiat pe frunte, poate chiar şi înţeles căci vremurile-s tulburi.
    Şi astfel te trezeşti în faţa monitorului căutând să alungi starea ce te copleşeşte când zilele nu au accente de culoare, când realitatea te îngenunchează şi eşti convins că poţi întâlni un gând bun ce clocoteşte de frumos şi poţi spune cu glas tare este aici mă ascultă exact când am nevoie deşii e un prieten virtual…., dar care picură speranţă spunând: priveşte dincolo de rândurile mişcătoare ale tristeţilor trimite-le spre apus şi cu puterea gândului primeşte acea supapă de relaxare luând atitudine cu tine însuţi! Deschide-ţi inima şi crede n-prieteni adevăraţi, sunt tot mai greu de găsit dar există sunt aici!O zi bună !Cu multa dragoste… acelasi – CORNEL.

  5. 5
    Alina Grozea 

    Cornel, nu pot sa spun decat ca ai dreptate! Si in virtual te pot astepta prieteni buni, eu mi-am facut foarte multi si sunt mandra de ei! :)
    Te mai astept cu opinii si la alte texte, ale mele sau ale colegelor mele, indiferent daca vom fi de acord sau nu! Doar asta inseamna dialog, nu-i asa? :)

Leave a Reply » Log in