05 Nov 2013 Înapoi
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,

 

Am încercat şi eu ceva Asimov style pentru concursul literar “Fotografiaţi de Bresson” găzduit de Catchy. Tema a fost să ne închipuim povestea celor doi necunoscuţi adormiţi din tren, surprinşi de aparatul celebrului fotograf francez.
Probabil am ocupat un loc fruntaş din coadă, dar vă invit călduros să mă consolaţi. Oricum, cred că e singura povestire SF intrată în competiţie, la faza asta sigur nu m-a luat nimeni.

În linkul către site puteţi citi textele câştigătoare, dar numai şi numai pentru a-mi comunica apoi cât e de mişto al meu prin comparaţie. Vă mulţumesc anticipat! :)

***

O să mă prefac în continuare că dorm, ca să nu mă pufnească râsul văzându-l cum mânuieşte aparatul ăla greoi, convins că face o mare isprava imortalizându-ne. Crede el – pentru eternitate.

Eternitatea nu există, dragul meu.

Da, dar el nu ştie. Mai are mii de ani până să afle că de la un moment dat încolo eşti captiv într-o imitaţie de timp, şi tot ce trăieşti sunt numai materializări absurde ale unor visuri visate pe jumătate.

Oare de ce oamenii acestor timpuri nu îndrăznesc de pe acum să viseze mai altfel, mai cu folos?

Dar ei nu ştiu că nu visează cu folos, lor li se pare minunat tot ce le trece prin cap. Bunăoară, tipul de mai devreme, din gară: mi-a zis că i-ar plăcea să fie bogat, să aibă un automobil deultimă generaţie – ha, ha – şi să-i ia nevestei haine de la Paris.

Ce-i aia Paris?

Un mare oraş al acestor timpuri. Un reper de civilizaţie şi eleganţă.

Ce-i aia eleganţă?

O parte de ne-nţeles a vremurilor în care oamenii nu se îmbrăcau toţi la fel. Puteau să-şi compare hainele, iar unii ieşeau învingători. O competiţie stupidă, dar care pe ei îi distra grozav.

Noi acum suntem eleganţi?

Nu ştiu… Cred ca nu… Ce zici dacă nu te mai ţin aşa? Or să creadă oamenii ăştia că vreau să te sufoc.

Încă puţin, dragule, oxigenul ăsta al lor mă ameţeşte. Vreau totuşi să apuc să dorm un pic. Crezi că ei îşi pot da seama că noi vorbim?

Nu, sub nicio formă. Pentru ei, limbajul telepatic  e unul dintre subiectele acelea despre care se vorbeşte în şoaptă, cum se vorbea la începutul lumilor despre vrăjitorii.

Dar de ce ne-or fi trimis tocmai aici, tocmai acum? Nu că mă plâng, doar aşa am ocazia să fiu atât de aproape de tine… Ar muri ai noştri să vadă că ne atingem.

Da, ar fi o ruşine. Şi totuşi, pentru atingeri invidiez lumea asta atât de înapoiată. Pentru senzaţiastranie, de plăcută electrocutare, dată de contactul cu fiinţa pe care o iubeşti. Ei încă îşi fac copiii contopindu-se.

Vai de mine! Adică… aşa cum am citit, într-o carte foarte veche, că se făcea? M-am cutremurat un pic, dar, recunosc, scena mi-a creat emoţii despre care nici nu ştiam că există. Emoţii vinovate…

Vrei să încercăm? Aici n-am părea nimănui deplasaţi. Toată lumea face dragoste.

Vai de mine, nu mai vorbi aşa! Hai să dormim…

Ştii, Luna, tot experimentul ăsta al întoarcerii în timp, hainele astea ciudate, corvoada de a-mi folosi cele două picioare pentru atâta mers pe jos, când o teleportare poate arde uşor orice distanţă… iureşul ăsta, cohortele de pământeni antici pe care trebuie să le suport zilnic, efortul de a nu mă da de gol explicându-le cum să facă mai uşor lucurile pe care ei se căznesc să le facă… Tot ce trăim acum am acceptat pentru clipele astea petrecute lângă tine.

Cum, nu pentru viitor? N-ai zis tu că informaţiile aduse din aceste vremuri ne vor salva lumea atât de îmbătrânită?

Am zis, dar adevărul e că doream să mă salvez pe mine. Pe noi. Pe copiii noştri concepuţi şi crescuţi în capsule, nu în pântecele tău. De când am început să mă documentez despre aceşti ani, am tânjit după viaţa de care obişnuiam să râd. După clipele astea în care te strâng în braţe, strangulându-te încet, ca să poţi respira. Ştii? În pădurile lor, e şi mai mult oxigen!

M-am gândit întotdeauna la ce am obţinut în toate aceste milenii, nu la ce am pierdut. Am învins definitiv gravitaţia, am subjugat limitele trupeşti, am eradicat bolile, am îngenunchiat timpul. Practic, lupta noastră de azi e născută dintr-o realitate paradoxală: nu mai avem cu cine lupta. Am reuşit atât de bine să ne ferim de orice rău potenţial, încât ne-am înstrăinat. Trăim o perfectă, apăsătoare singurătate hipertehnologizată. Avem o natalitate controlată şi totuşi ne stingem încet, în fiecare zi. Am eradicat frica şi ura punând în locul lor un fel diluat de iubire, astenic, incapabil să ne răscolească. Şi am impresia că în acest vagon de tren înţesat de germeni şi miros dulce-acrişor de sudoare, e mai multă viaţă nepusă în pericol decât în toate locuinţele noastre sterile. Aproape că nu-mi mai e teamă că o să mă îmbolnăvesc. Aproape că-mi doresc să păţesc ceva. Boala ar însemna atâta viaţă… atâta dragoste…

Dragule, ce vorbeşti tu acolo? Mă sperii… Vreau înapoi. Nu putem rămâne aici. Ai început, la fel ca pământenii ăştia antici, în faţa cărora te crezi – şi eşti! –superior, să visezi absurd. Visuri ce nu se pot împlini, visate fără rost. Noi am venit doar ca să plecăm. O întreagă omenire muribundă se bazează pe informaţiile pe care ile vom oferi. Copiii ne aşteaptă, la ei te-ai gândit? Cum i-ai aduce aici, sub ce pretext? Cum s-ar descurca ei printre copii a căror inteligenţă o depăşesc înzecit?

Da, ştiu că ai dreptate, şi totuşi… m-am molipsit cu darul visării absurde. Singura legitimă, până la urmă. Însă ceva din noi, cei de acum, va dăinui.

Ce?

Fotografia făcută de omul ăsta din faţa noastră.O viitoare hârtie îngălbenită, o uimire peste timp.

Dar poate o să o arunce, poate o să se piardă, poate mărturia trecerii noastre pe aici va dispărea.

Nu. O să am eu grijă să nu.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

2 Responses

  1. 1
    mihaela 

    Am citit-o. Nu e nimic nou SF, dar îmi place finalul.

  2. 2
    dan 

    nu e rău, dar nu e s.f.
    a doua chestie este că e tres, dar tres dificille să scrii ceva plauzibil, fantastic sau real în 5000 de semne. pt mine asta a fost provocarea.

Leave a Reply » Log in