Îmi place Facebook-ul pentru că datorită lui am cunoscut oameni speciali, oameni dintr-o bucată, oameni care până la urmă mi-au intrat şi-n viaţa reală, cu toată frumuseţea sufletului lor. Nuami Dinescu se numără printre ei…
Nu-mi place Facebook-ul pentru că am dezvoltat faţă de el o dependenţă bolnăvicioasă – acum îl am şi pe telefon, altă belea! Stau cu el mereu deschis şi mă uit, ca prin gaura cheii, în vieţile unor indivizi de a căror existenţă altfel nici n-aş fi aflat. Şi nici n-aş fi fost interesată să aflu.
Îmi place Facebook-ul pentru că unele postari mă-nduioşează, mă înalţă, îmi dau putere. La altele, râd cu hohote, şi am atâta nevoie să râd! În faţa celor deştepte mă-nclin, uimită să experimentez cât de aprope pot fi, fie şi numai prin intermediul unui site de socializare, de oameni cu har. De muzicieni, de scriitori, de poeţi, de actori, de personaje coborâte de pe jilţul lor şi dispuse să-şi dezvelească faptele şi trăirile în pagini similare cu a mea şi-ale altor milioane de anonimi.
Nu-mi place Facebook-ul pentru că musteşte de ipocrizie, de fandoseală stupidă, de minciună, de mistificare. Pe Facebook toţi sunt buni şi nobili, toţi îşi iubesc necondiţionat şi aproapele, şi departele, toţi sunt credincioşi nevoie mare şi victime inocente ale oamenilor rai, needucaţi, frivoli, hoţi, câinoşi (întotdeauna alţii decât ei înşişi). Pe Facebook preaslăvesc familia, iubirea, prietenia, hărnicia, onestitatea unii pe care se întâmplă să-i cunosc personal şi să ştiu exact ce zace în fundul lor de filantropi şi de militanţi ai celor mai nobile valori. Exemplu: una dintre cele mai leneşe şi mai neserioase persoane pe care le cunosc – pute pământul sub ea – are la citate preferate două aforisme care preaslăvesc munca.
Îmi place Facebook-ul pentru că-mi promovez cu ajutorul lui articolele din revistele la care scriu, textele de pe blog, cartea. Şi e al naibii de reconfortant să-ţi vezi munca lăicuită, şeruită, aplaudată la scena deschisă.
Nu-mi place Facebook-ul pentru că am impresia că din cauza lui a pălit strălucirea blogurilor, site-urilor, forumurilor, comunităţilor online restrânse. S-a pierdut ceva din candoarea vechilor întâlniri virtuale, din sentimentul că aparţii unui grup în care nu oricine poate pătrunde.
Îmi place Facebook-ul pentru că e un site de socializare serios, în care mai toată lumea e cu numele, prenumele şi ocupaţia la vedere, în care e complicat să arunci cu noroi sub identităţi false, şi tot ce spui te responsabilizează ( pentru că se poate întoarce împotriva ta :D).
Nu-mi place Facebook-ul pentru că îmbie la un soi de exibiţionism declarativ şi sentimental, n-avem stare dacă nu etalăm pe perete tot ce ne bucură sau ne doare, tot ce facem în bucătărie, în dormitor, în vacanţe, la nunţi, la botezuri, la înmormântări. Tot ce gândim, tot ce visăm, tot ce ne cumpărăm. Unde suntem şi unde avem de gând să mergem. Dezvăluim lumii întregi, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, informaţii pentru care s-au inventat securitatea şi tortura. E ca în bancul ăla cu Bulă (auzit la Mircea Badea): “Doamnă profesoară, azi am salvat o fată de la viol! Cum aşa, Bulă? Păi… am convins-o!”
Îmi place Facebook-ul pentru că, într-o perioadă dificilă a vieţii mele, aici mi-am găsit alinare, prieteni, speranţă, cuvinte de îmbărbătare de la persoane care până atunci mă urmăriseră discret, de la distanţă, dar care mi-au înţeles perfect amărăciunea şi revolta.
Nu-mi place Facebook-ul pentru că am ajuns să-mi cenzurez frustrările şi urile, să-mi ascund antipatiile politice sau de altă natură, să ţin în mine lucruri pe care le-aş scrie cu litere mari pe wall dacă n-ar fi prea periculos, prea lipsit de înţelepciune, prea egoist şi prea fără rost să fac asta.
Îmi place Facebook-ul pentru că mă face să par interesantă, importantă, căutată, ocupată, iubită.
Nu-mi place Facebook-ul pentru că mă face să par interesantă, importantă, căutată, ocupată, iubită.
“Pe Facebook toţi sunt buni şi nobili, toţi îşi iubesc necondiţionat şi aproapele, şi departele”- eu, Slava Domnului, am ceva “scapari” :))
Facebook-ul, cred eu, este o urmare a vietii noastre turbate. Nu mai avem timp de nimic, traim mai aglomerat si mai crizat cu fiecare an ce trece. Trecem de la computer la laptop si mai apoi la tableta, smartphone, mini-tableta si-ce-s-o-mai-fi-inventat cu o viteza care ne lasa nauci, ca pe niste muste fara cap. Fazele cu plimbari in parc, o prajitura si un film la cinema sunt de poveste, nici aia de 14-15 ani nu le mai practica. Cred ca in subconstient realizam cu totii ca ne trece viata si nu mai avem destul timp liber ca s-o traim- si incercam sa compensam aceasta lipsa, cumva. Exhibitionismul sentimental si zahariseala internetista sunt pastile care nu vindeca- dar macar alina. Cu cat vezi o doza mai mare la o persoana- cu atat sunt bubele mai adanci.
Pictorita mea draga, ca bine zici! Stii ce dor imi e de o plimbare romantica prin parc? Sau sa ma invite cineva la o prajitura…
am mai vorbit noi două pe tema asta şi ştii că nu sunt fan facebook şi că ţin cu dinţii de blogging. cu toate acestea are şi el rolul lui… dar sper să nua jungem o naţie de like.
Psi, am vazut ce bloggerita dedicata esti. Chiar ma intreb de unde atata energie! Pe Facebook imi place ca pot sa scriu putin de tot. 😀
Imi place mult facebook. Si, la fel de mult, nu imi place. Dar ai spus tu mai spus toate cele… nu are sens sa le repet, le-ai spus prea bine 😉
Andres
Andres, eu daca stau sa ma gandesc bine, mai mult imi place decat nu! Desi fac eu pe nebuna aici! 🙂
Citind postarea ta mi-am amintit de momentul in care am scos prima oara nasul pe FB, iar tu si Psi m-ati nasit 🙂
Nu-mi place in mod deosebit FB si n-am avut nici o revelatie nici in ce priveste oamenii, nici pe mine. Sunt ambivalenta, oscliez intre momente in care simt nevoia sa exteriorizez/ impartasesc si clipe in care am chef sa tac si atunci tac.
Am ramas fan bloguri – cumva acestea imi par mai personale, mai calde. Dar cum nu toata lumea are blog, e bun si profilul FB.
Nu-mi place butonul like, dar dau like ptr ca n-am gasit alte butoane pe acolo, gen : am trecut sa te salut/ am luat la cunostinta ce ai zis/ imi place ce ai postat/ sunt prin zona daca ai nevoie de mine/ m-am gandit la tine/ etc.
Nu-mi plac exagerarile, prefer ritualul apropierii/ descoperirii/ dezvaluirii, etc unui om, nu rezonez cu cei care umbla complet deschilotati.
Imi place ca am acces mult mai simplu la lucrurile ce eu le consider frumoase si la informatii acurate.
Dincolo de exhibare, exagerare, elemente patologice ( uneori ), refugiu, proiectie, instrainare, promovare, supapa, modalitate, dependenta, substitut, cale si tot ce-o mai fi, FB ramane un instrument. Util sau inutil, asta e dupa cum decidem noi.
Si, strict ca observatie personala legata de FB, imi pare ca in ultimul timp oamenii sunt tot mai singuri.
Lotusule, asa e, te-am nasit! Dar nu cred ca-ti pare chiar foarte rau. 🙂
Si ai dreptate, i-ar trebui mai multe butoane Facebook-ului! Eu as avea nevoie de: “Hai, nu ma-nnebuni, pe bune?!”, “Minti de-ngheata apele” si “Esti naspa”. :))))
Cred si eu ca blogurile au inceput sa moara de cand cu era Facebook. S-a pierdut mult si din calitate, daca inainte apartineai unei “caste” cu idealuri indraznete, cu idei, acum te vezi domolit de haita care consuma excesiv poze seminud. Nu stiu cum sa spun, dar orice articol paleste in fata unei poze cu o tipa goala care are 3000 de likeuri. Asta e in esenta problema. Cultul individualului sub orice forma si promovarea non valorilor, ba chiar venerarea lor.
George, eu cred ca si pe Facebook e ca-n viata: multa lume si oameni putini. Si asa e, e revoltator sa vezi cum o poza cu o pipita incaseaza mai multe like-uri decat un text bun de blog… dar, cum spuneam: e ca in viata…
Buna,
Sunt Ana, am 20… si ceva de ani si nu am cont pe Facebook.
Toata lumea ma intreaba DE CE ??? nu stiu ce sa le raspund, sincer… n-am naparat ceva cu site-ul asta… Ma amuz cateodata cand o aud pe prietena mea ca sta pe facebook. Ma amuz si nu prea…de fapt , ea sta tot timpul pe facebook. Mai stau cateodata cu ea si trag cu ochiul in lista ei de prieteni, cunostinte sau chiar complet necunoscuti. Ce poze dragute au… Uite, fata asta a fost in concediu la Paris, ce frumos e acolo! O intreb pe prietena mea despre ea, cine e, cu ce se ocupa… Nu stie sigur. Nu conteaza. Ne uitam la alte poze. Sunt multe pentru ca si lista de prieteni e mare. Parca imi pare rau ca n-am si eu o lista. Cred ca ma apuc sa scriu pe o hartie numele prietenilor mei. Oare cati o sa-mi iasa? Probabil n-o sa-mi iasa 300, cat are ea.
Aveam un coleg la servici care ma tot intreba de ce nu-mi fac cont. Pana la urma l-am intrebat si eu de ce insista. Mi-a zis ” pai cum altfel pot sa aflu si eu ceva despre tine si sa te cunosc??” Hmmm. Cred ca are dreptate. Trebuie sa ies cumva din anonimat. Simpla prezenta fizica nu mai e de ajuns de mult. Trebuie sa-mi creez un profil virtual.
Ana, si tie iti spun bun venit la mine in casa virtuala! Si te aplaud ca inca mai rezisti sa nu-ti faci cont pe FB! 🙂 Stii cum se spune: daca nu ai facebook, nu existi! dar uite ca tu existi mersi bine. 🙂
Apropo, cum mi-ai gasit blogul? Ca eu nu credeam ca mai intra pe el lume din afara Facebook-ului, intr-atat de tare m-a manipulat acest site! :))
Hello,
Abia ti-am descoperit blogul si nu ma mai satur de el.. Il citesc si la munca si acasa, imi place foarte mult cum scrii si mi-e foarte greu sa sar peste orice articol.
Cu Facebook-ul.. total de acord. E un prieten si dusman in acelasi timp, care ne indoapa cu bunatati (nu neaparat nutritive). 🙂 E acel ‘ceva’ prea mult cu care ne rasfatam noi, oamenii secolului 21, cum n-au facut-o generatii intregi.
Silvia, bine ai venit pe blogul meu si nici nu stii cat ma bucura ce-mi scrii! Si da, ai dreptate, Facebook-ul ne e si prieten, si dusman! 🙂
PS: Si, daca vrei sa citesti mai mult din mine, iti recomand cartea mea. 🙂 O poti comanda pe mail, la alinagrozea@yahoo.com. Detalii gasesti daca apesi coperta postata pe blog.
Ignor facebookul, deşi am un cont acolo… probabil că mai există în stare dormandă. Blogul este o parte din sufletul meu. Am avut perioade cumplit de grele, care m-au făcut să tac o vreme, nici acum nu mă pot lăuda că alerg ca altădată prin blogosferă, dar mă străduiesc ca la câteva zile să postez o poezie. Ultima este o poezie despre iubirea de ţară, născută dintr-un prea gol sufletesc lăsat de dispariţia aproape totală a sentimentului patriotic mai ales la generaţia nouă. Nu cred că se vor înghesui cititori la ea, dar eu am spus blogului meu gândul şi el, ascultător l-a lansat în lumea largă. De aceea voi rămâne fidelă blogului meu.
Te-am întâlnit o dată şi mi-ai intrat în suflet. Acolo ai rămas, chiar dacă timpul nu mi-a permis să ajung şi aici la casa ta virtuală. Iţi las aici stropi de suflet cu bucuria de aşti că vor încâlzi cât de cât măcar un gând într-o noapte friguroasă a frământărilor tale. Te voi aştepta mereu cu umărul pregătit să-ţi mângâie obrazul.
Am comandat cartea, dar te rog mult, vreau un autograf! Mulţumesc
Aurora, si sufletul meu tot blogul este, numai ca facebookul m-a vrajit, e ca un amant priceput. 😉 Si am devenit cam dependenta de el.
Nu am primit comanda de carte, pe ce mail ai trimis-o? Trebuie pe alinagrozea@yahoo.com
Iti multumesc mult pentru cuvintele tale si te mai astept aici. Ori chiar pe facebook, daca te imprietenesti mai mult cu el. 🙂