Archive for ◊ October, 2014 ◊

26 Oct 2014 Gelozie, da’ cu acte în regulă
 |  Category: Uncategorized  | Leave a Comment

Sunt om – mai rău, sunt femeie – şi pot înţelege toate nuanţele oneste ale geloziei. Pentru că le-am trăit, pentru că au săpat des şi adânc în mine, pentru că mi-au consumat multe extraverale şi minute neincluse în abonamentul Vodafone. Când sunt geloasă fac ca toate visele, şi nu neapărat în faţa adoratului care-mi dă motive sau le inventez eu, cât show-uri întregi la telefon sau la cafele cu prietenele mele excesiv de răbdătoare.

Ce înseamnă gelozie onestă? E aia care se naşte când iubeşti sau măcar ţi se pare că iubeşti până la durere. E un sentiment bolnăvicios şi încăpăţânat ce se instalează în suflet fără să ai putere asupra lui, că dacă ai avea, nu s-ar instala. Îl poţi combate în timp, cu ajutor căutat în propriu-ţi interior, cu scanarea atentă a stimei de sine, cu sprijin din partea prietenilor şi, dacă ai noroc, cu o dragoste nouă, senină.

Nu înţeleg însă şi nutresc o antipatie virulentă faţă de gelozia manipulatoare. Aia fabricată, aia izvorâtă nu din amor nesigur pe el, ci din dorinţa nazistă de a te face stăpân peste viaţa altcuiva.

Pot înţelege orice formă de obsesie mistuitoare, dar nu înţeleg ticăloşia femeilor precum cea din bancul  cu poliţistul care sună să anunţe că soţul a decedat într-un accident, iar vipera răspunde uşurată: „A, slavă Domnului, credeam că mă înşală“.

Femeilor cărora nu le zvâcneşte niciun micron de ventricul pentru fraierul de lângă ele (cu care fac dragoste când devine prea de tot să le mai doară capul, şi numără crăpăturile din tavan), dar ţin adevărate prelegeri despre familie şi fidelitate, le urez vieţi lungi şi nefericite alături de boi care să le ofere sistematic şi pe bune motive de isterie.

„Nu pot respira fără tine!“ e o declaraţie înduioşătoare, deşi demnă de fişă la Obregia, atunci când simţi cu adevărat că ai o bubă cu puroi în loc de inimă chiar dacă obiectul pasiunii tale mistuitoare nu fuge în lume, ci doar să ducă gunoiul. Dacă o turui însă doar ca pe o formă de a gâdila iniţial orgoliul celuluilalt, de a-l prinde apoi în chingi nevăzute, de a-i tăia preventiv aripile, de a-l face să renunţe la prieteni, la job şi la tot ce însemna individul înainte de a-şi ciocni destinul de al augustei tale persoane, atunci diagnosticul e şi mai grav şi i-a fost pus şi lui Hannibal Lecter.

Văd femei încrâncenate să ţină lângă ele bărbaţi pe care nu mai dau sau n-au dat niciodată doi bani. Nu le interesează dacă ei mănâncă bine la prânz, le doare-n cot de ce scrie în fişa lor medicală sau dacă îi roade vreun cancer, în schimb ar face totul – si fac – să le spargă contul de mail şi să li-l desfiinţeze pe-ăla de Facebook. I-ar transforma în eunuci, dacă ar putea, numai să stea ele liniştite. Ar fi dublă victorie: moarte şi concurenţei, şi plictisitoarelor partide conjugale de sex.

Pozează în victime, deşi ele sunt agresorii, plâng ipocrit cu sughiţuri, deşi scatoalcele pe spinare le încasează constant cealaltă jumătate, ameninţă isteric cu despărţirea, deşi n-ar pleca din relaţie nici picate cu acid sulfuric.

Gelozia şi-a pierdut aura de romantism şi hrăneşte în mod  ilicit orgoliul exacerbat şi nevoia bolnavă de atenţie ale psihopaţilor, femei şi bărbaţi deopotrivă. Cu aceia care investesc sentimente în iubiri toxice şi devin astfel maladiv de geloşi, empatizez feroce. Geloşilor contrafăcuţi le doresc din sufletul meu de om gelos să aibă parte de cele mai colorate şi spectaculoase trădări.

****

Pentru alte texte care să vă ungă pe suflet sau să vă enerveze la culme, după caz, vă invit să achiziţionaţi de aici noua mea carte.