Ştiu, o să vină ca un şoc, dar au trecut câţiva anişori de când Nadia Comăneci a devenit imaginea unui anumit sortiment de margarină. Campioana de nota zece cu care tare ne mai place să ne împăunăm, de parcă noi am fi călărit bârna în locul ei, a ales să se implice într-un proiect de promovare ce-a agitat recent multe spirite ecologiste prin vocaţie sau prin mimetism.

Buba s-a spart pe Facebook, când o fostă prezentatoare tv cu mari lacune la folosirea acuzativului a postat pe blogul ei un  text revoltat – şi cam întârziat, dacă e să mă întrebaţi pe mine, totuşi peste faptele incriminate au curs nişte veri, iar margarina este un produs inventat în anul de graţie 1868. Titlul isteric al acestui material (spun asta din cauza multiplelor semne de exclamare din coada lui) afirmă că Nadia Comăneci iubeşte margarina. Eu ştiam că Nadia îi iubeşte pe Bart Conner şi pe fiul ei, Dylan, dar aflu, uite, că are noi iubiri.

Mă rog, se pare că până când margarina n-a devenit obiectul sentimentelor tandre ale Nadiei Comăneci, nimeni n-a avut nicio problemă cu ea. Eu n-am citit petiţii împotriva producerii şi comercializării margarinei, n-am văzut manifestanţi în faţa fabricilor de copii ieftine ale untului, n-am auzit să facă nimeni coadă la protecţia consumatorului, arzând de grija copiilor care o consumă.

Energiile populaţiei bio-vigilente sunt canalizate în alte direcţii: “Cum de face o mare sportivă reclamă la aşa ceva?”,  “Ce-i trebuia ei campania asta, doar are destui bani!”, “Sigur fie-su nu mănâncă margarină, ca-n reclamă!”

O să-mi permit să răspund eu celor care cred că li se cuvine accesul la viaţa, contul, motivaţiile şi deciziile de business ale unei persoane alta decât propria persoană: nu vă priveşte!

Când în reclama la un produs similar vi se comunica suav şi prin jocuri de cuvinte ridicole, pe afişe gigantice şi-n spoturi tv cu-n puternic impact emoţional, că o margarină de nouă generaţie are grijă de inima ta şi a celor dragi, n-am sesizat niciun blog în flăcări.

Semn că nu moare nimeni de grija efectelor margarinei asupra plozilor altfel îmbuibaţi cu McDonalds, ci de grija Nadiei şi a moralităţii deciziilor ei. Nocivitatea produsului e doar un pretext pentru a pune la îndoială bunele intenţii ale unui personaj iconic, obiectul unor aşteptări publice supradimensionate.

Nu dăm lecţii de nutriţie, că nici nu prea ne pricepem, doar mestecăm nişte stereotipii, dar la lecţiile de moralitate suntem aşi. Putem trăi cu gândul că margarina e câh, dar Nadia să nu îndrăznească să zdruncine piedestalul în care am înfipt-o resuscitând periodic emoţia primei note de zece din istoria gimnasticii. Ea e un bun naţional pe care-l putem întinde când vrem noi pe pâine, lângă sarea cu care-i primim pe străinii pentru care suntem un fel de margarină a Europei, un surogat de civilizaţie modernă.

Dacă să bălăngănim dezaprobator din cap şi să aruncăm cu rahat virtual în Nandia Comăneci e primul pas în lupta cu mâncarea proastă, minunat! Sunt tare curioasă să-l văd pe al doilea. Până la urmă, poate scopul scuză mijloacele – interpelările obraznice, indiscreţiile şi ipocrizia purulentă acelor care susţin sus şi tare că ei n-ar face compromisuri pentru niciun ban din lumea asta. Ha, ha, ha.

Deci, jurnaliste opărite de reclama Nadiei – abia aştept să citesc reportajele făcute direct la producători, dezvăluirea formulelor nocive, ard de nerăbdare să aplaud curajul cu care le vârâţi microfonul sub nas celor care se ocupă cu eliberarea pe piaţă a controversatului maglavais alb. Că aşa, de dat ochii peste cap a dezamăgire, e simplu. Aş vrea să urmăresc dezbateri serioase între nutriţionişti, aş vrea să văd procese intentate pentru reclamă mincinoasă, şi câştigate, dacă aşa merită făcătorii de reclame, aş cam dori fapte, nu trăncăneli. Am priceput, Nadia e naşpa. Mai departe, pe filieră, se bagă cineva? Sunt absolut sigură că nu.

Nu, n-am pierdut vreun pariu a cărui miză a fost să scriu un text ce poartă acest titlu bizar. Ci chiar asta mi se întâmplă, nutresc sentimente tandre pentru culoarea pielii mele şi simt nevoia să le etalez aici.

De mulţi ani, imediat ce se luminează a vreme de sandale şi de pantaloni scurţi, eu încep să-mi refac depozitele de loţiuni autobronzante. Pentru că bronzul natural nu vrea (şi, de fapt, nici n-ar trebui) să se prindă de mine, de prin mai şi până hăt, în septembrie, eu parcurg o dată la câteva zile un ritual destul de laborios: mă ung de la gât până-n picioare cu un maglavais iniţial transparent, dar care se maroneşte peste noapte. Am devenit pricepută, ştiu toate regulile aplicării corecte a unui autobronzant, dar tot se întâmplă să mă grăbesc, să mai greşesc şi să mă trezesc a doua zi cu palmele de culoarea morcovului. Sau să-mi fie lene să reaplic la timp şi să constat că după câteva zile arăt ca şi cum aş fi la cuţite cu apa şi săpunul.

Pe scurt, e un chin. Pe lung, mi-am dat seama, în timp, cât de dependentă am devenit de aceste produse, cât de mult îmi fură din energie şi din libertate, cât de tare mă întristez când rezultatul nu e cel dorit. Şi mi s-a luat să mă uit cu ochi umezi de invidie la duduile ce defilează din iunie cu gambe ciocolatii, în timp ce eu nu ies din blugi, că n-am apucat să mă dau cu cremă.

Însă de curând, mai exact de nici o săptămână, totul s-a schimbat. Nu ştiu dacă se datorează faptului că vârsta mea împlineşte şi ea o vârstă şi poate e momentul să adopt obsesii noi. Nu ştiu dacă în sfârşit am decis să mă accept aşa (de albă) cum sunt sau de fapt am obosit să vreau să fiu cum n-am să pot fi niciodată. Cert e că a început să-mi placă pielea mea cam prea deschisă la culoare şi am decis să nu-i mai spun, răutăcios, că-i albă ca brânza, ci, drăgăstos, că e albă ca laptele. Nu mai vreau să arăt ca şi cum aş fi stat la plajă, deşi eu nu prea stau, din cauza unei alergii pe care abia o ţin în frâu la umbră, cu FPS 50+. Şi mă bucur că, atunci când voi pleca la mare, nu se va mai produce un fenomen tare ciudat: în prima zi sunt mai bronzată (de la borcan) decât în ultima, când apa sărată a mării îmi răzuie toată spoiala de fals bronz.

N-o să încep acum săţin teorii despre cât e de dăunător să te prăjeşti, când pe-o parte, când pe alta, la soare. Aş fi ipocrită, pentru că, dacă m-aş bronza uşor, dacă aş avea un pigment mai puţin îndărătnic, nici că mi-ar păsa de pericolul deshidratării şi al îmbătrânirii premature. Sau de alte efecte cu mult mai periculoase decât un rid, două în plus. Şi sper ca soarele să vrea să mă sărute şi pe mine anul ăsta un pic, dar fără muşcăturile alea care ustură şi dor. Măcar acum, în semn de împăcare, pentru că m-am dezis de fratele lui contrafăcut şi mă întorc mult mai împăcată cu mine la strălucitorul, fierbintele, capriciosul original.

“Doar 34% dintre români (cel mai mic procent din UE) ar răspunde DA la întrebarea: Sunteţi de acord ca un membru apropiat al familiei dumneavoastră să doneze organe dupa moarte?” (sursa: HotNews)

Oamenii mor. Şi nu pentru că aşa spun eu, ci pentru că odată cu viaţa, o entitate pe care unii o numesc Dumnezeu, alţii energie primară, iar alţii nu-şi bat capul s-o numească nicicum a inventat şi moartea, asta e, vin la pachet amândouă, ne place sau nu.

Oamenii mor şi cei mai mulţi dintre ei nu se sting pentru că le-a sunat ceasul la 95 de ani, în şezlong, în timp ce privesc liniştiţi la televizor. Oamenii mor de boli care le distrug măruntaiele, care le opresc inima, care le fac creierul terci. Iar foarte mulţi mor înainte de termenul de garanţie, mor tineri, mor nesăbuit, mor pe nepusă masă de morţi violente ce n-au nicio legătură cu starea lor de sănătate. Asta se întâmplă şi asta se va întâmpla întotdeauna, oricât ne-am chinui noi să eradicăm  violenţa, criminalitatea sau pasiunea de a goni cu 200 km/h pe autostrăzi.

Numai în România, de exemplu, 3.000 de persoane îşi pierd viaţa, anual, în urma accidentelor rutiere. Într-un top al cauzelor de mortalitate, acestea ocupă locul doi după infarctul miocardic, şi n-o spun eu de deşteaptă ce sunt, am luat fraza cu copy-paste dintr-un raport bazat pe statistici ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii privind siguranţa rutieră din 178 de ţări.

N-am avut răbdare să pătrund în miezul statisticilor, că-s plictisitoare rău pentru oameni care scriu îndeosebi despre dragoste, bărbaţi, trădări, ţoale şi despre cum se aude marea în melci, dar sunt absolut sigură că putem umfla binişor această cifră dacă adăugăm victimele violenţelor armate (vezi recentul caz al tinerei împuşcate în cap), ale accidentelor de muncă şi ale celor petrecute în mediile sporturilor dure (box, schi) sau sporturilor extreme.

Dintre aceste victime, foarte multe, înainte de a-şi da sufletul, ajung în moarte cerebrală, ajung să fie susţinute în viaţă doar de aparate. Ele reprezintă sursa principală de organe viabile pentru transplant, bucăţi de sânge şi carne menite să salveze viaţa altor nefericiţi cărora boli cumplite le oferă perspectiva înfiorătoare a unei morţi iminente. Doar dacă nu mai e o şansă, doar dacă de undeva, cândva, poate veni o speranţă…

Repet, vrem nu vrem, întotdeauna, oricât s-ar screme societatea să stea lucrurile altfel, vor exista exemplare din prima categorie, a celor aflaţi în moarte cerebrală, şi exemplare din a doua categorie, a celor care aşteaptă un miracol pentru sănătatea lor. Iar legătura dintre cele două tipuri de persoane poate fi posibilă cu ajutorul extraordinarelor niveluri de performanţă la care s-a ajuns în chirurgie, dar şi datorită unei atinse de graţie disponibilităţi sufleteşti. Pe de-o parte a celor care acceptă şi chiar dau în scris că, în caz de Doamne fereşte, să nu putrezească cu toate organele sănătoase în ei, iar pe de alta a familiilor de îngeri ciuntiţi, a rudelor celor morţi doar pe jumătate. Pentru că nu mori de tot atunci când inima ta ajunge să bată în alt piept, când ficatul tău salvează o viaţă, când retina ta redă lumina din alte priviri, când nu pleci la groapă cu tot cu rinichii tăi roz şi apţi de trai, ci îi laşi altcuiva ce se luptă, poate de ani în şir, cu şedinţele de dializă.

Şi totuşi, există pe planeta asta suflete otrăvite care militează cu zel nebun împotriva transplantelor, care lasă pe bloguri şi pe Facebook mesaje veninoase, care urlă cu o cruce într-o mână şi cu Biblia în alta şi cer stoparea acestor practici pe care, vezi Doamne, Dumnezeu nu le vrea! Ştiu ei, au vorbit ei cu El, au un fir roşu cu divinitatea, înfierează în deplină cunoştinţă de cauză, sunt negri la suflet pentru că aşa le-o cere religia pe care o invocă făcând clăbuci în colţul gurii. Aduc argumentul inept al traficului de organe şi al infracţionalităţii din acest domeniu, uitând că infracţiuni există în absolut toate domeniile şi e absurd să crezi că ele pot fi stopate prin interzicerea activităţii respective. E ca şi cum ai decide să pui capăt accidentelor de maşină interzicând maşinile.

Un astfel de individ sinistru îi numea pe cei care au nevoie de transplant “morţi vii” care refuză să moară cu demnitate precum străbunii noştri daci (!). Îi numea cinici care aşteaptă să moară alţi oameni ca să fie salvaţi ei. “Nişte canibali”, lătra alt cretin cu puroi în loc de creier, şi se lamenta ca unde e biserica ortodoxă, să ia măsuri împotriva păcătoşilor ce-ar merita să ardă în focurile iadului. Sper din tot sufletul ca BOR-ul mai are şi altă treabă în afară de a pune botul la tot ce horcăie aceşti ţăcăniţi. Şi-aş mai fi vrut să spun, dar n-aş fi sinceră, că sper ca lor să nu li se întâmple, să nu descopere peste noapte că au ficaţii pulbere sau că plozii lor sunt în situaţia de-a avea zilele numărate cu picăturile de perfuzie.

Nu, cei de pe interminabilele liste de transplant nu “speră” să moară alţii. Ei ştiu că alţii vor muri, de alte morţi şi în alte condiţii, pentru că aşa e viaţa, vine netrebnica doar la pachet cu moartea. Ei speră doar ca aceia care oricum vor muri prematur să-şi dorească o viaţă în plus, să vrea să ofere o viaţă în dar şi morţii lor un rost, printr-un gest de cu adevărat divină generozitate.

Eu una nu cred şi nu vreau să cred în Dumnezeul care m-ar vrea putrezită cu toate organele la locul lor, dacă acele organe ar putea fi salvarea altor trupuri aflate în grea suferinţă. Nu vreau să cred în Dumnezeul celor care judecă, înfierează, acuză, răstălmăcesc, crucifică. În Dumnezeul încrâncenat al celor care ştiu ei mai bine ce şi cum, cine-i păcătos şi cine nu. Al celor care, din punctul meu de vedere, ar avea urgent nevoie de un transplant de creier şi de suflet. Pentru că ale lor sunt meschine, alterate de microbul habotniciei primitive, fără nicio legătură cu preceptele de bază ale oricărei credinţe din lumea asta: generozitatea, toleranţa, înţelegerea, iubirea de aproape.

Nu am eu urmaşi cu mâini şi picioare şi gură urlătoare, dar am, până acum, două cărţi. Una scrisă de mine şi alta scrisă atât de frumos şi cu atât de mult suflet, încât mi-aş fi dorit s-o fi scris eu.

Şi mai am ceva, o spun abia acum cu mândrie, fără teamă de judecăţi strâmbe (nu că n-ar exista, dar am decis să nu le mai iau în seamă): am editura mea. Am înfiinţat Cartea de Suflet ca să-mi pot scoate în lume propriile progenituri mai mult sau mai puţin literare, dar am făcut-o şi pentru că visez, de ceva timp, să fiu eu cea care pune pe hârtie, fie ea şi una virtuală, scrierile unor oameni pe care-I admir şi-i aplaud pe blogurile lor sau pe Facebook şi cărora nici nu le trece prin minte să publice cărţi.

Am planuri mari, şi cu puţin noroc (tradus în bani, timp, dispoziţie, congruenţă de gânduri şi porniri cu autorii vizaţi) le voi împlini. Cătinel, că nu mă aleargă nimeni.

Dar să revenim la subiectul pentru care m-am învrednicit să scriu din nou pe blog după multă vreme. Sunt foarte fericită pentru că am reuşit să închei un parteneriat cu elefant.ro pentru publicarea cărţii mele şi a lui Nuami Dinescu în format electronic. Ăsta e viitorul, pare-se. Nu se va stinge prea curând farmecul cărţilor tipărite, dar cine îşi doreşte o carte mai repede şi cu bani mai puţini de ce să nu aibă acces la aceste variante moderne de publicare?

Aşadar, e-book. Adică fişiere *mobi (pentru Kindle) şi *ePub (pentru toate celelalte tipuri de e-book readere, tablete, smartphone-uri şi ce alte ecrane cu butoane sau fără mai aveţi prin bătătură).

Pentru citit *ePub pe computer/laptop, instalaţi-vă, gratuit, de pe net, progrămelul ăsta. L-am descărcat şi eu, l-am testat, funcţionează de minune!

Vă invit deci pe elefant.ro, unde titlurile “De ce nu-mi găsesc pe cineva” şi “Eu nu sunt Tanţa” vă aşteaptă la distanţă de un click. Este simplu, rapid şi la jumătate de preţ faţă de varianta tipărită. În plus, pentru cei din străinătate, e cel mai facil acces la cărţile româneşti.

Varianta electronică e singura disponibilă, deocamdată, pentru cartea mea.  Cartea lui Nuami Dinescu o puteţi găsi şi-n format tipărit, în librării, pe elefant.ro, libris.ro sau prin comandă la editură: sms la nr. 7555 cu textul NUAMI (tarif 6 euro +TVA). Dacă faceţi comandă prin sms, primiţi cartea cu autograf!

Acestea fiind spuse, spor la downloadat! Celor care deja ne-au citit şi ne-au plăcut le sunt anticipat recunoscătoare pentru împrăştierea pe Facebook sau pe unde doresc ei a acestor veşti bune. 🙂

Iubitule, de Mărţişor,

de inimă mi-ai prins un dor.

Şi am să-l port până la vară,

cu şnur de dragoste amară.

Când ai să vii, de ziua mea,

pe amintiri de catifea,

și-o să serbăm cu vin şi tarte

apropierile de moarte.

E aia îndărătnică, mult prea groasă, care se lipeşte enervant de tavă şi din cauza căreia îţi vine să dai cu tigaia de pământ şi să zici “Nu mai fac în viaţa vieţilor mele clătite!” Dar pofta şi încăpăţânarea nu te lasă să te dezlipeşti de lângă aragaz şi-o mai faci şi pe a doua, mai frumoasă decât prima, şi pe a treia, mai pufoasă decât a doua, de la a patra în sus debutând deja perfecţiunea.

Prima clătită e ca jumătatea aia de prim sărut stângaci, când ba n-aveţi loc de nasuri, ba vă ciocniţi dinţii, după care se aşterne o tăcere de-aia stânjenitoare şi tâmpă. Şi-ai vrea te înghită pământul sau mai bine să te sărute prostul ăla încă o dată, dar acum să-i iasă ca lumea, cum ai văzut tu în filmele alea stupide în care doi se sărută şi-o uvertura dulceagă acaparează fundalul sonor. Ălora din film mereu le iese din prima şi parcă n-au nici nas, nici dinţi, nici salivă şi nici sudoare, ci numai buze perfecte, moi şi uscate, două moluşte docile ce se împreunează tărăgănat.

Prima clătită e ca prima zi de  serviciu. Nu cunoşti pe nimeni şi crezi că nici nu ai să-i cunoşti vreodată pe ciudaţii ăia ridicaţi brusc la rangul de colegi. Perechile de ochi aţintite asupra ta dau găuri în tine şi te simţi pierdut, paradoxal, într-atâta lume care vrea să te cunoască, să te descoasă, să te alipească rapid colectivului. Cu mâini umede faci cunoştinţă cu toţi şi cu toate, dar nu reţii niciun nume, deşi dai din cap ca şi când ai fi reţinut. Te aşezi la biroul tău golaş, fără poze, muţunachi şi firimituri, şi la prima împotmolire de ordin profesional ai vrea să strigi pe cineva să te ajute, însă deschizi gura ca peştele, fără să fii în stare să articulezi ceva. Te uiţi în stânga şi-n dreapta la feţele alea dacă ai noroc zâmbitoare, dar deloc familiare, însă nu te simţi în stare să asociezi un nume cu o faţă. Prenumele ce ţi-au fost recitate anterior, în scuturări de mâini, ţi se învalmăşesc în minte ca nişte stele verzi, toate la fel, toate înnebunitor de străine. După câteva luni, în acelaşi decor cu ăia pe care acum habar n-ai cum îi cheamă, eşti de-acolo – o verigă-n lanţ, o rotiţă-n angrenaj. Şi vă daţi coate complice când un alt boboc ameţit aterizează printre fraţii tăi de salariu, devenind aceeaşi vremelnică şi suculentă carne de tun.

Prima clătită e aia fadă, că ai uitat să pui un vârf de cuţit de sare în compoziţie – cum scrie la carte – şi ţi-ai amintit abia după ce ai făcut-o şi ai gustat-o pe amărâta de ea. Următoarele ţi-or fi ieşit de minune, şi ca formă, şi ca savoare, dar paleaşca asta de-un contur îndoielnic şi-o aromă incertă e dovada parcă vie că viitoarele tale succese au la bază un monumental eşec. Unul ce te va bântui când ţi-e orgoliul mai aprins şi stima de sine mai dragă.

Prima clătită e mâncată, de regulă, de ăl mai fraier – de obicei ăla care a făcut-o, care s-a spetit în bucătărie, în plictiseală şi în fum de ulei ars, ca să întoarcă de pe o parte pe alta discuri de cocă rotundă, gustoasă, dantelată ispititor pe margini. În aplauzele musafirilor nerăbdători sau ale familiei înfometate, vei pătrunde în sufragerie cu platoul ticsit de rulouri dulci, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum nici n-ai fi îngurgitat în grabă, cu numai câteva minute în amonte, primul produs – nereuşit – al strădaniei tale. Rebut nici bun, dar nici prea rău de mâncat, martor nedesăvârşit al evidenţei că nu toate lucrurile excelente ies excelent din prima. Cam toţi dăm întâi rasol până să devenim geniali.

Nu vreţi să ştiţi cum a început seara mea de miercuri, 19 decembrie, seara lansării cărţii lui Nuami Dinescu, “Eu nu sunt Tanţa”…

Îmi pregătisem o ţinută frumoasă pentru lansare: o rochiţă fină de culoarea vişinei pârguite, pe care mi-am cumpărat-o de la Sofia, dintr-un magazin în care vânzătorul arăta ca un actor tânăr de la Hollywood – avea nişte ochi albaştri tulburător de iscoditori, iar pe buzele lui bulgara suna extrem de sexi. Bine, avea şi cel mult 24 de ani, de aceea visele mele de măritiş cu un Făt-Frumos cu sânge slav au fost retezate rapid precum au început. Dar m-am ales cu rochia.

Urma să-mi aşez pe umeri un bolero movuliu, călduros şi pufos, achiziţionat tot din oraşul cu cer senin şi înalt, aflat doar la o aruncătură de gând de Bucureşti.

Ştiţi cum e când ţi se pune pata să te îmbraci cu ceva anume: în minte ţi se derulează imagini cu tine înveşmântat aşa, anticipezi priviri admirative şi complimente bineînţeles sincere, în imaginaţia ta faci piruete de încântare şi plecăciuni de mulţumire celor căzuţi în extaz în faţa unei asemenea minunate privelişti – tu şi outfitul tău ravisant.

Ei bine, dau să îmbrac splendoarea, să-i trag  fermoarul fin, şi rămân cu el în mână. Compromis definitiv, îmi ramasese în palmă doar o bucată casantă de ceva mov care semăna a metal, aducea şi a plastic, dar nu ştiu ce naiba era. Am tras rochia de pe mine şi am aruncat-o cât colo, plină de nervi. Eu ce ce naiba mă îmbrac acum, urlam ca apucata, pentru că deja-mi pusesem un dres mat cu model floral, care mergea de minune cu romantismul rochiţei, iar unghiile mi le vopsisem tot într-o nuanţă de fruct de pădure. Şi nu mai aveam în dulap nimic să se asorteze cu ele, dar şi cu locul în care avea să se desfăşoare mult aşteptatul eveniment.

Nu ştiu cum am sfârşit îmbrăcată într-un sacou bej animal print şi-o fustă unturie cu franjuri, de la Zara, care nu mergea neam cu ciorapii maţi cu model floral. Noroc că în La Historia, locul faptei, mă aştepta o lumină caldă şi prietenoasă care nu se pricepea să dezvăluie chiar toate erorile de stil, cu lux de amănunte.

Chiar credeaţi că o să vă vorbesc despre lansarea cărţii lui Nuami? Mai aşteptaţi un pic, să termin cu văicărelile.

Plină de spume, când a bătut de ora 4 după-amiaza mi-am luat părinţii de câte o aripă, ne-am urcat în maşină şi am pornit pe traseul Pantelimon – Centrul Vechi. Toate relativ bune şi relativ frumoase până acum dacă în maşină, cu noi, n-ar fi zăcut şi damigenele cu vin bun, de ţară, şi ceaiul aromat, promise invitaţilor la eveniment.

În plus, trebuia să ajungem să ridicăm şi covrigii ăia gustoşi cu care, dacă aţi venit la lansare, sigur v-aţi înfruptat. Problema covrigilor a căzut în cârca bunei mele prietene Georgiana, care s-a trezit la covrigărie că are de ridicat 5 cutii uriaşe pline cu bunătăţi, dar nu găseşte niciun taxi dispus să le transporte. I-a oferit unui taximetrist 50 de lei s-o ducă o juma’ de kilometru în jos, pe Calea Victoriei, pe unde el ar fi alunecat oricum, că doar e drum cu sens unic, dar cretinul n-a vrut s-o ia şi pace. Să mai aud eu de greve făcute de taximetrişti! Ce-i detestam până cum, dar să vezi cum ştiu să-i urăsc!

Vestea că Georgiana e blocată cu covrigii în buricul nins al Bucureştiului a căzut ca un trăsnet (ştiu, clişeu de exprimare, dar nemaipomenit de sugestiv) când şi noi eram blocaţi cu vinul şi cu ceaiul pe undeva prin Piaţa Universităţii. Fug s-o ajut! – a fost primul gând care mi-a trecut prin tărtăcuţă, aşa că am coborât din maşină în minijupul meu franjurat, i-am lăsat pe ai mei să-şi continue drumul bară la bară şi am luat metroul către Georgiana, s-o culeg cu covrigi cu tot. Mă gândeam că lasă, găsesc eu un taxi până la urmă. Şi ce credeţi? N-am găsit! Iar cinci cutii voluminoase şi deloc uşoare sunt prea multe şi pentru două persoane, chiar dacă persoanele sunt dotate cu pungi mari de plastic şi cu un troler de cumpărături. Am luat amândouă metroul, târâind de troler şi de pungi pe zăpadă şi pe scările alunecoase de la metrou, eu înjurând de mama focului, iar Georgiana încercând să rămână puternică şi calmă, că o nebună era de ajuns pe străzi.

Bătea de ora şase şi douăzeci când am ajuns, răvăşite de ninsoare şi oboseală, în La Historia. Invitaţi veniseră deja, Nuami venise, iar ai mei, cu vinul în portbagaj, nu ajunseseră, că nu găseau loc de parcare! M-am dus după ei la bariera de la intrarea în Centru Vechi, unde nişte poliţişti îşi făceau veacul zburătăcindu-i pe cei care voiau să parcheze. Am direcţionat maşina alor mei în fundul maşinii de poliţie şi ne-am apucat de descărcat, iar când un burtos în uniformă s-a uitat urât la mine, am strigat să mă audă tot poporul: Dom’le, ne grăbim şi ne facem de căcat dacă nu ajungem la timp! Tata s-a ruşinat că am zis “de căcat” aşa, în gura mare, eu, care mă dau mare scriitoare, editoare şi ce m-oi mai da. Dar câţi nervi puteam să am… Tremuram toată, şi nu de frig, deşi n-aveam nici căciulă, nici mănuşi. Mă încălzisem de la târâit pungile cu covrigi.

Ce să fac, am dat rasol la partea organizatorică, dar până la urmă, din spusele celorlalţi, totul a ieşit aşa cum trebuia. Nu m-aş fi descurcat însă fără oamenii minunaţi de la bistro La Historia de Sudamerica, gazda evenimentului, fără băieţii care au fiert vinul în timp record, fără Mihai Cacoveanu şi Adela Cotimanis, îngerii mei păzitori, fără Georgiana, prietena mea, mâna mea dreaptă (dar şi mâna stângă, dacă stau bine să mă gândesc), fără Florin Ghioca, fotograful copertei, dar şi amfitrionul simpatic al serii, fără Nouria Nouri şi Daniel Iordachioaie, care mi-au sărit în ajutor când au văzut ce isterică sunt, fără colegele mele de Sanoma, care mi-au fost alături, fără voi, cei care aţi venit şi aţi lăudat eforturile noastre, şi, nu în ultimul rând, fără draga de Nuami, care e toată numai suflet şi energie pozitivă.

Şi ca să vorbesc măcar preţ de două rânduri şi despre carte, vă invit s-o cumpăraţi şi să vă bucuraţi de poveştile de viaţă ale unui om cum nu prea se mai fabrică în ziua de azi: talentat, răbdător, generos până la uitarea de sine.

Deja puteţi achiziţiona cartea de la doi dintre partenerii editurii Cartea de suflet,  site-ul elefant.ro şi librăria Mihai Eminescu, cea de la Universitate. Iar după sărbători, volumul “Eu nu sunt Tanţa” se va găsi şi în Librăriile Alexandria, dar şi în alte librării din Bucureşti şi din ţară.

Dacă însă vă doriţi cartea cu autograf, o puteţi primi cu un gând bun de la Nuami Dinescu doar dacă faceţi comandă pe adresa de e-mail a editurii: carteadesuflet@gmail.com

Acestea fiind destăinuite, vă doresc o lectură de zile mari şi sărbători pline de căldură, pace şi dragoste! Şi mai ales fără blocaje în trafic!

***

PS: Mai jos, câteva fotografii de la lansare.

Draga, prietena mea Nuami Dinescu a scris o carte. Iar eu    m-am ocupat de editarea ei. Este primul meu mare proiect ca editor. Scriu aşa, telegrafic, pentru că sunt paralizată de emoţie  – credeam că la al doilea “copil” o să fie mai uşor, da’ uite că nu e! Aşa că o să vă copy-paste aici prefaţa acestei cărţi, scrisă de mine. În ea am spus cam tot, aşa că nu mă mai duce capul să spun nimic acum.  Doar că din 20 decembrie veţi găsi cartea şi în librării (print şi online) – nu în multe, doar în cele serioase. Dar o puteţi comanda, chiar de pe acum, şi printr-un mesaj la editură:  carteadesuflet@gmail.com
O veţi primi prin poştă, imediat ce iese din tipar.
Vreau să-i mulţumesc lui Nuami Dinescu pentru încredinţarea acestui manuscris; pe parcursul editării, prin natura „job-ului”, l-am citit de vreo trei ori. Şi tot l-aş mai citi.
Şi vă mulţumesc şi vouă, de pe acum. Pentru că ştiu c-o veţi citi şi-mi veţi da dreptate că este o carte extraordinară, o carte cu adevărat “de suflet”.

Pe Nuami Dinescu am văzut-o pentru prima oară în carne şi oase la un eveniment monden şi m-a frapat contrastul dintre femeia elegantă, uşor timidă, care vorbea măsurat şi potolit, neieşind deloc în evidenţă în vacarmul acelei petreceri cu ştaif, şi personajul comic pe care-l ştiam de la televizor. Pentru că da, talentul ei extraordinar mă făcuse să cad în acelaşi păcat în care mai căzuseră şi alţii, să nu-mi pot închipui că, de fapt, Nuami e o actriţă profesionistă, şi să n-o pot vedea în alt rol, în alte ipostaze decât cea a gospodinei haioase, cu şorţul în brâu, de la celebra emisiune a lui Teo Trandafir.

Apoi destinul, nu ştiu cum, dar cred că printr-o minune, ne-a unit destinele şi ne-am împrietenit trainic şi, sunt absolut sigură, definitiv. Într-un moment înnorat al vieţii mele, Nuami a fost acolo, m-a ferit de nişte ploi şi mi-a pansat nişte răni, iar eu am avut astfel ocazia să-i aflu poveştile de viaţă – poveşti cât pentru zece vieţi – pe care am rugat-o să le adune într-o carte, că-i păcat să nu le afle şi alţii, să se bucure de ele sau să înveţe din amarul lor.

Actriţa Nuami Dinescu scrie aşa cum gândeşte şi gândeşte aşa cum scrie: cu infinită candoare, cu o sinceritate bulversantă, cu exuberanţă, cu rostogol de cuvinte care prind viaţă şi te atrag în iureşul unor mărturisiri curajoase, autentice. Îţi vine mereu să scoţi citate din Nuami, să le subliniezi cu markerul, să le pui antet de blog, să le agăţi cu mândrie în peretele de pe Facebook – eu astfel de porniri am şi probabil mulţi or să-mi calce pe urme.

Atenţie, însă, această carte e strict interzisă minorilor într-ale umorului amar şi profunzimilor fără limite. Pentru că Nuami Dinescu instigă la violenţă şi dă vieţii palme grele peste ochi atunci când viaţa nu-i cuminte şi nu-şi vede de drumurile şi rosturile ei. Iar pe nesuferita aia cu coasa o ia de guler şi dă cu ea de pământ, nelăsând pe nimeni drag pradă tristeţii, disperării, renunţării…

Una peste alta, orice ar zice cu atâta patos personajul începând chiar de pe copertă, eu mi-am permis să trag concluziile mele: Nuami Dinescu e Tanţa, pentru că e sinceră, dezinvoltă, veselă nevoie mare şi însorită ca o dimineaţă de mai. Nuami Dinescu nu e Tanţa, pentru că e tristă şi înţeleaptă, profundă şi răbdătoare, e o doamnă, în toată splendoarea de culori a cuvântului. O doamnă bună şi frumoasă care se va deschide către voi, cu sfiala fermă a unei flori, prin intermediul acestei minunate, emoţionante întâlniri de cuvinte.

De când cu feisbucul ăsta, văd tot felul de vorbe de duh înşirate pe pereţii oamenilor, unele tembele, altele de-o înduioşătoare banalitate. Câteva geniale (de obicei citate din clasici, că ăia sunt geniali), cele mai multe dulcegării stupide ori teorii motivaţionale ce sună bine pe hârtie, dar clincăne a tinichea în viaţa reală. Pentru că sunt, în 99 % dintre cazuri, inaplicabile, deci utopice. Recunosc, mă las uneori mişcată chiar şi de acestea din urmă. Vibrez un pic la concepte pe care tare mi-ar plăcea să le adopt, asta dacă n-aş fi fost om, ci zeu, dacă n-ar fi curs prin venele mele sângele asta învolburat, chinuit de slăbiciuni, de confuzii, de trăiri şi de porniri contradictorii. Însă paradoxurile mele nu seamănă deloc cu paradoxurile atât de iubite de înţelepţii Facebook-ului. Paradoxurile mele, de tipul “voiam să pleci, voiam să şi rămâi…” mă sleiesc de puteri, îmi sfâşie avântul, îmi consumă bruma de combustibil sufletesc.

De-a lungul anilor, mi-au tot spus prietenii, părinţii, iubiţii că sunt un om puternic. Mi-au repetat obsesiv chestia asta oameni pe care-i vedeam dând cu pumnul în ziduri şi trecând de partea cealaltă a lor. Unii chiar m-au lăsat în urmă, presupusa mea capacitate de-a cădea mereu în picioare le-a tocit mustrările de conştiinţă şi le-a anihilat gândul că gestul lor m-ar putea răni de moarte. Iar eu am sfârşit urându-i şi iubindu-i deopotrivă, într-o lume în care e musai să te hotărăşti ce naiba simţi. Şi ideal e să simţi lucruri frumoase, pozitive, înălţătoare…

„A fi puternic înseamnă a iubi pe cineva în linişte.

A fi puternic înseamnă să radiezi de fericire atunci când eşti trist.

A fi puternic înseamnă a încerca să ierţi pe cineva când nu merită iertarea.

A fi puternic înseamnă să aştepţi atunci când nu se aşteaptă nici un răspuns.

A fi puternic înseamnă a rămâne calm într–un moment de disperare.

A fi puternic înseamnă a arăta bucurie când nu o simţi.

A fi puternic înseamnă a zâmbi atunci când vrei să plângi.

A fi puternic înseamnă a face pe cineva fericit atunci când tu ai inima frântă.

A fi puternic înseamnă a consola pe cineva când cel care are nevoie de consolare eşti tu.”

Nu sunt puternică, pentru că nu pot să fac nimic din tot ce scrie mai sus. În cazul multor alineate, nici nu vreau. Şi mă gândesc că m-am adunat cu cine mă asemăn, pentru că nu observ să am parte de prea mulţi oameni puternici în jurul meu. Pe mine nu m-a iubit nimeni, slavă Domnului, în linişte. (Dacă e cineva, te rog, fă gălăgie! ) N-am văzut pe nimeni radiind de fericire când e trist, nu m-a iertat nimeni când nu meritam nicio iertare, nu mi-a suportat nimeni tărăgănările, n-am văzut disperări trecute cu calm, cu veselie, cu zgârcenie de lacrimi. N-am văzut om cu inima frântă care să facă pe cineva fericit. Un om cu inima frântă e un spectacol trist prin definiţie…

La ultimul punct, nu ştiu… poate că s-a mai găsit câte un suflet care să uite de ale lui ocupându-se de-ale mele. Mama mea, prietena mea bună.

Şi totuşi, merg înainte, poate nu aruncând cu buzduganul în porţi, dar strivind sub greutatea visurilor mele orice obstacol. Nu sunt puternică, dar noroc că mai pot să visez…

Îmi place Facebook-ul pentru că datorită lui am cunoscut oameni speciali, oameni dintr-o bucată, oameni care până la urmă mi-au intrat şi-n viaţa reală, cu toată frumuseţea sufletului lor. Nuami Dinescu se numără printre ei…

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am dezvoltat faţă de el o dependenţă bolnăvicioasă – acum îl am şi pe telefon, altă belea! Stau cu el mereu deschis şi mă uit, ca prin gaura cheii, în vieţile unor indivizi de a căror existenţă altfel nici n-aş fi aflat. Şi nici n-aş fi fost interesată să aflu.

Îmi place Facebook-ul pentru că unele postari mă-nduioşează, mă înalţă, îmi dau putere. La altele, râd cu hohote, şi am atâta nevoie să râd! În faţa celor deştepte mă-nclin, uimită să experimentez cât de aprope pot fi, fie şi numai prin intermediul unui site de socializare, de oameni cu har. De muzicieni, de scriitori, de poeţi, de actori, de personaje coborâte de pe jilţul lor şi dispuse să-şi dezvelească faptele şi trăirile în pagini similare cu a mea şi-ale altor milioane de anonimi.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că musteşte de ipocrizie, de fandoseală stupidă, de minciună, de mistificare. Pe Facebook toţi sunt buni şi nobili, toţi îşi iubesc necondiţionat şi aproapele, şi departele, toţi sunt credincioşi nevoie mare şi victime inocente ale oamenilor rai, needucaţi, frivoli, hoţi, câinoşi (întotdeauna alţii decât ei înşişi). Pe Facebook preaslăvesc familia, iubirea, prietenia, hărnicia, onestitatea unii pe care se întâmplă să-i cunosc personal şi să ştiu exact ce zace în fundul lor de filantropi şi de militanţi ai celor mai nobile valori. Exemplu: una dintre cele mai leneşe şi mai neserioase persoane pe care le cunosc – pute pământul sub ea – are la citate preferate două aforisme care preaslăvesc munca.

Îmi place Facebook-ul pentru că-mi promovez cu ajutorul lui articolele din revistele la care scriu, textele de pe blog, cartea. Şi e al naibii de reconfortant să-ţi vezi munca lăicuită, şeruită, aplaudată la scena deschisă.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am impresia că din cauza lui a pălit strălucirea blogurilor, site-urilor, forumurilor, comunităţilor online restrânse. S-a pierdut ceva din candoarea vechilor întâlniri virtuale, din sentimentul că aparţii unui grup în care nu oricine poate pătrunde.

Îmi place Facebook-ul pentru că e un site de socializare serios, în care mai toată lumea e cu numele, prenumele şi ocupaţia la vedere, în care e complicat să arunci cu noroi sub identităţi false, şi tot ce spui te responsabilizează ( pentru că se poate întoarce împotriva ta :D).

Nu-mi place Facebook-ul pentru că îmbie la un soi de exibiţionism declarativ şi sentimental, n-avem stare dacă nu etalăm pe perete tot ce ne bucură sau ne doare, tot ce facem în bucătărie, în dormitor, în vacanţe, la nunţi, la botezuri, la înmormântări. Tot ce gândim, tot ce visăm, tot ce ne cumpărăm. Unde suntem şi unde avem de gând să mergem. Dezvăluim lumii întregi, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, informaţii pentru care s-au inventat securitatea şi tortura. E ca în bancul ăla cu Bulă (auzit la Mircea Badea): “Doamnă profesoară, azi am salvat o fată de la viol! Cum aşa, Bulă? Păi… am convins-o!”

Îmi place Facebook-ul pentru că, într-o perioadă dificilă a vieţii mele, aici mi-am găsit alinare, prieteni, speranţă, cuvinte de îmbărbătare de la persoane care până atunci mă urmăriseră discret, de la distanţă, dar care mi-au înţeles perfect amărăciunea şi revolta.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am ajuns să-mi cenzurez frustrările şi urile, să-mi ascund antipatiile politice sau de altă natură, să ţin în mine lucruri pe care le-aş scrie cu litere mari pe wall dacă n-ar fi prea periculos, prea lipsit de înţelepciune, prea egoist şi prea fără rost să fac asta.

Îmi place Facebook-ul pentru că  mă face să par interesantă, importantă, căutată, ocupată, iubită.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că  mă face să par interesantă, importantă, căutată, ocupată, iubită.