Author Archive

13 Apr 2017 Am tot ce-mi trebuie
 |  Category: Uncategorized  | 4 Comments

 

Nu de puţine ori mi-a fost dat să percep invidii dense, aproape palpabile, la adresa mea. La începuturi, eram invidiată că am blugi prespălaţi, note bune, păr des şi părinţi de gaşcă. Am fost invidiată apoi pentru apartamentul meu mic şi, mai târziu, pentru casa mea mare. De câte ori plângeam de-mi sângera inima, auzeam “Măcar tu ai casă…”, de parcă zidurile ţi-ar putea ţine de sete sau de dor.

Am mai fost invidiată pentru câte-o ţoală pe care mi-am cumpărat-o, pentru câte-o ţară în care am aterizat, pentru câte-un cadou pe care l-am primit, pentru câte-un text pe care l-am scris. Pentru câte-o sclipire, pentru câte-un demers, pentru câte-o carte. Şi chiar după singurătatea mea longevivă, încăpăţânată, am simţit că mai tânjeşte câte cineva, în momentele în care masculul şi copiii din dotarea persoanei respective îşi manifestau plenar capacitatea de a întoarce pe dos o existenţă ce se voia liniştită.

N-am un ton superior împotriva invidiilor, nu-mi e deloc străină această emoţie otrăvită, o resimt, la rându-mi, zi de zi. Pentru că tot ce am nu-mi trebuie şi vreau şi eu ce au alţii. Vreau picioare mai subţiri, talie mai fină, ten mai curat, nopţi mai tandre, zile mai pline. Vreau un bărbat frumos şi un bebeluş roz, cum au atâtea dudui care mă invidiază pur declarativ pe mine. Şi, bonus, vreau pe blog Like-uri mai multe decât primesc o grămadă de pagini pe care eu le consider inepte.

Acasă, bălesc maxim după gazonul lui vecinu’ – verde şi dodoleţ, rezistent la arşiţă, nu pârjolit ca al meu. În suflet, vreau iubire ca-n poveştile pentru copii, în pat, vreau pasiune ca-n filmele pentru adulţi, în minte, vreau sinapse fără rateuri –pentru că am început să uit (şi nu ce trebuie), să nu mai văd de aproape, să nu mai ştiu să fac lucruri la care odinioară zbârnâiam.

Ocupată nevoie mare cu vrutul atâtor chestii de care alţii mi se pare că se bucură din plin, am uitat de mine. Am uitat să mă contemplu, am uitat să îmi vorbesc, am uitat să-mi ascult dorinţele alea care mocnesc undeva în spatele mofturilor sau, după caz, al sfâşierilor ce fac dintr-un om slab şi prost tot ce vor. Captivă a invidiilor mele şi-a invidiilor celorlalţi, am încetat să fiu un destin întreg, perfect, aşa cum sunt toate destinele neîntinate de comparaţii şi preconcepţii. Şi m-am transformat într-un puzzle jerpelit de-atâtea încercări ratate, lăsat pe mâinile oarbe ale celor ce văd plin acolo unde nu sunt piese şi gol acolo unde locul e ocupat. Printre acele mâini se numără, nemilos de stângace şi obraznice, şi ale mele.

E limpede că nu voi avea niciodată tot ce vreau sau tot ce cred că vreau. Nici împlinirile la-ndemână şi nici pe-alea care ţin de rarele alinieri ale planetelor. Şi-atunci nu-mi rămâne decât să râcâi rugina de pe singurul adevăr posibil: acela că am totul. Am tot ce invidiază alţii şi tot ce invidiez eu. Am tot ce-mi trebuie, niciun micron mai puţin. Am loc şi de surplus, dacă va fi să fie.

Mi-am luat mâinile de pe bici şi nu mă mai hăituiesc. Am amestecat dintr-o mişcare toate piesele acelui puzzle cretin şi le-am băgat la loc în cutie – şi vai şi amar de cine îndrăzneşte să le mai scoată de acolo! Mi-am scos din carne propriile unghii şi îi rog şi pe ceilalţi, dacă nu se supără, să le scoată pe ale lor.

Am tot ce-mi trebuie, dar nu mă invidiaţi. Şi voi aveţi totul şi promit să nu vă mai invidiez.

 

11 Sep 2011 Music for my soul…
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , , , ,  | 8 Comments

M-a atins Lotusull c-o leapşă care mi-a plăcut, dar înainte de a trece la bârfă despre ce muzică ascult sau nu ascult, aş vrea să le mulţumesc celor care au comandat până acum cartea mea, dar şi celor care o vor comanda, celor care au citit-o şi mi-au trimis pe mail gânduri absolut răscolitoare, dar şi acelora care mi-au transmis, scris şi oral, că abia aşteaptă să o citească. Ştiu că poate vi s-a luat de subiectul ăsta – cartea mea -, dar mai aveţi puţintică răbdare cu mine, să-mi depăşesc emoţiile, încântările şi uimirile care m-au copleşit de când am făcut nebunia…

Iar acum, să-nceapă muzica!

Numește o formație sau un cântăreț care nu-ți vine să crezi că ți-a plăcut când erai mai tânăr.

Îmi amintesc că pe la 8-9 ani eram nebună după Boney M. şi Ricchi e Poveri. Azi, nici unii, nici alţii nu mă mai încântă foarte tare şi de multe ori schimb postul când îi aud.

Numește o formație sau un cântăreț pe care o / îl urai în tinerețe și pe care acum o / îl adori.

În tinereţe, nu-mi permiteam luxul de a urî pe cineva, eram delicios de nesofisticată şi mă-nconjuram numai de lucrurile şi oamenii care-mi plăceau. Ce nu se încadra în tiparele mele nu exista, pur şi simplu, cred că aveam o tastă „ignore” mult mai eficientă decât cea pe care o am azi. Deci îmi amintesc numai melodiile după care mă dădeam în vânt atunci şi nu ţin minte să fi avut antipatii muzicale într-atât de puternice, încât să le pot menţiona acum.

Numește o formație sau un cântăreț care a trecut testul timpului, care îți place de la început și până acum.

În ceea ce mă priveşte, singurele formaţii (în afară de ABBA) care au trecut nealterate testul timpului sunt cele de rock. Deci, de când le-am auzit prima dată şi până-n sfântă zi de azi ascult cu aceeaşi pasiune Nirvana, Aerosmith, Metallica, Pink Floyd, Red Hot Chili Peppers, Led Zeppelin, Queen (link catre o capodoperă), Scorpions, Kiss, Alice Cooper

Iar când vine vorba de solişti pop, regii încoronaţi de toată lumea sunt şi regii mei: Madonna şi Michael Jackson. Completez lista cu Cher, Tina Turner (nice and easy… uh!), Elton John, Prince, Lenny Kravitz… şi sunt atât de ahtiată după muzică, încât aş putea umple pagini întregi cu formaţii şi cântăreţi de care nu m-am dezis niciodată, pe care i-am iubit fără pauze de-a lungul anilor.

Numește un cântec căruia nu-i poți rezista și te apucă bâțâiala sau datul din picioare.

O să numesc trei: Prima e Proud Mary a fantasticei Tina Turner, vezi link mai sus. Apoi Don’t Cha, cântecul acela năucitor de sexi al fetelor de la Pussycat Dolls. Şi mai dansez ca nebuna cam pe orice muzică latino îmi trece pe la ureche. De exemplu, nu pot rezista niciun pic ritmurilor Rafaga – mă ridic şi dau din toate cele. 🙂

Numește un album de pe care îți place să asculți fiecare melodie.

ABBA – Greatest Hits. Nu-i melodie a oamenilor ăstora care să nu-mi placă, sunt absolut magnifici! Dar pentru The Winner Takes It All am o adevărată slabiciune, în sensul că bocesc de câte ori o ascult…

Numește o formație sau un cântăreț de care ești atât de sătul/ă încât îți dorești să nu mai auzi în veci de ea/el.

Nu-mi vine niciun nume în minte. Cred că mi s-a reparat butonul „ignore” de care vorbeam anterior! 🙂

Numește o formație sau un cântăreț pe care partenerul tău sau prietenii o/îl adoră și tu nu-l poți suferi.

Am observat că mai toată lumea se dă în vânt după The Beatles – Yellow Submarine, iar eu când aud această lălăială infantilă, fac alergie, nicio alăturare de sunete nu mi se pare mai plicticoasă şi mai enervantă decât acest cântecel pentru preşcolari.

Cântecul sau formația preferată în secunda asta.

Oops, a trecut secunda! 🙂

Oricum, o să amintesc aici de o descoperire recentă de-a mea, o fată din Australia care cântă absolut fabulos. Ea se numeşte Sia, nu e foarte cunoscută la noi, însă am remarcat-o pe coloana sonoră a serialului meu preferat: House MD. Şi apoi am descărcat de pe net tot ce am găsit cu ea.

Iar piesa asta ma răscoleşte într-un fel pe care mi-e greu să mi-l explic. Ea ar fi ilustrarea muzicală a cărţii mele, a vieţii mele:

13 Mar 2011 De ce scriem pe bloguri

Toţi scriem – unii mai bine, alţii mai rău, unii agramat, alţii mai cu talent, toţi ne folosim de acest dar divin ce serveşte unui instinct estetic şi emoţional specific nouă, oamenilor, dar care ne face sclavii unui inevitabil şi parşiv demers: mistificarea.

Animalele nu ştiu să râdă şi de-asta n-o fac nici măcar atunci când poate s-ar cuveni. Oamenii nu mai au coadă să dea din ea, dar au învăţat să râdă, în mii de feluri, chiar dacă uneori tencuiesc tristeţi adânci cu zâmbetul lor. Animalele nu ştiu să scrie, dar oamenii – referindu-mă strict la un target cu analfabetismul eradicat – scriu, şi o fac des, şi mult, şi peste tot, şi incorect, şi ipocrit, şi ofensator, dar şi doldora de idei şi alăturări de cuvinte care te emoţionează şi-ţi răvăşesc fiecare secundă de lectură.

Ne-a fost dat acest dar, al scrisului, iar noi abuzam de el cu o vervă demnă uneori de o cauză mai bună – poate cea a tăcerii, a detaşării, a introspecţiei, a revelaţiei nemazgalite pe foi de hârtie sau de Word.

O să iau un exemplu la-ntâmplare: eu. Tributară aceleiaşi apucături milenare, scriu vrute şi nevrute, cum voi face inclusiv aici, pe blogul meu găzduit de boncafe.ro. Dezvălui paginii de WordPress lucruri pe care prin viu grai nu le-aş dezvălui nimănui, cu niciun chip, chit că le ascund abil printre rânduri. Dar, în acelaşi timp, am durerosul sentiment că orice, oricum şi oricât aş scrie despre mine, tot nu-mi pot etala cum se cuvine adevărata-mi fiinţă, realul miez spiritual. Un paradox sfâşietor pe care-l mătur sau îl ignor cu bună ştiinţă, continuând apoi să fac ce fac toţi scribii acestei lumi: să încerc să epatez măcar din punct de vedere estetic, să mă revolt tardiv şi fără voinţă reală de acţiune, să dau o aură duioasă propriilor mele slăbiciuni, să plătesc poliţe, să bat diverse şei ca să priceapă tot felul de iepe ceea ce verde în faţă nu am curaj sau chef să le spun.

Mă autosugestionez să cred, ca mai toţi autorii cu măcar un firav zvâc scriitoricesc, că forma frumoasă ori măcar onorabil de corect alcătuită salvează un fond uman cariat şi lacunar. Nu-l salvează. Doar îţi poate amorţi pentru o vreme realismul justiţiar, aducând ca argument conturul delirant de încântător al câte unei metafore bine plasate.

Şi eu “îmi lucrez” textele, le şlefuiesc forma şi uneori şi fondul, şi mă amăgesc că o fac pentru a mă supune regulilor bunului gust şi ale bunului simţ, pentru a nu-mi stânjeni auditoriul cu sinceritatea prea tăioasă a confesiunilor mele. E adevărat, pe jumătate. Două pătrimi de motivaţie sunt conduse, ce-i drept, de această intenţie onorabilă, dar între celelalte două se dă o luptă teribilă pentru supremaţia unor ţeluri mai puţin ortodoxe. Vreau să fiu lăudată, aprobată, urmată deseori în lupte pe care singură mi-e teamă şi greu să le duc. Vreau să mă simt, măcar la mine pe blog, un pui de lider de opinie. Să am măcar impresia că pot manipula gânduri şi sentimente, că pot întoarce din drum comentatori mai puţin dispuşi să mă aplaude, că-mi pot face din prietenii virtuali duşmani tot la fel de virtuali ai duşmanilor mei, că mă pot ascunde, tot printr-un paradox sinistru, sub sceptrul lipsei de anonimat. Că mă pot minţi.

S-a împământenit teoria că posesorii de bloguri cu nume şi prenume reale, etalate în susul paginii, sunt goi şi neajutoraţi în faţa publicului mare şi rău din penumbră, lipsiţi complet de apărare în demersul lor curajos de a-şi deznuda literar bucăţi de viaţă profesională, socială, sexuală. Nimic mai fals. În realitate, noi, bloggerii, avem puterea suverană şi concretă de-a şterge comentariile care ne defavorizează, nu înainte de a-i înfiera, superior, pe cei care îndrăznesc să gândească altfel decât noi. Putem tria fără jenă osanalele de neghina înjurăturilor (îndreptăţite sau nu) şi putem refuza unui nickname dreptul la feed-back negativ, deşi elucubraţiile noastre din textul expus online sunt publice, “gugălibile”, deci mai agresiv invadatoare decât commentul cel veninos, pe care putem da Delete. Am văzut bloguri în aparenţă suave şi candide (dar în esenţă născute din frustrări ce fierb la foc mic), pe frontispiciul cărora tronează – şi asta-mi aminteşte de sloganurile discriminatorii ale celor din Ku Klux Klan – îndemnuri defensive, paranoice şi regulamente absurde precum: “aici e casa mea virtuală, lăsaţi-vă bocancii la uşă”, “nu accept comentarii lipsite de bun simţ”, “interzis celor cu IQ  sub 100”. Stimată gazdă cu porniri paranoice sau cu fumuri elitiste – după caz -, interfeţele de blog oferă posibilităţi de triere discretă a comentariilor care nu-ţi sunt pe plac, pe blog la tine va apărea strict ce vrei tu să apară, aşa că nu trebuie să faci pe deşteptul sau pe victima, îndoindu-te anticipat şi ţâfnos de inteligenţa sau de buna credinţă a celor ce ajung pe pagina ta virtuală.

Ce ne deranjează, de fapt? Că simplul fapt de a scrie ceea ce ne trece prin cap nu are valoare de adevăr universal? Că părerile contrare alor noastre nu-s însoţite de nume, prenume şi CNP? La însemnările laudative, scrise tot sub nickname-uri, adrese de mail false şi nume de împrumut, nu pare să ne deranjeze aceste mici detalii. Şi, uite aşa, din vorbă în vorbă dulce, ajungem să ne împrietenim la cataramă cu maricica22, lebăda_singuratică şi dihorul_îndrăgostit, punându-i în acelaşi timp la stâlpul infamiei pe aruncătorii_cu_rahat la fel de anonimi, dar deloc dispuşi să ne ridice în slăvi.

Să nu se-nţeleagă de aici că încurajez feed-back-ul negativ sau că mă lasă indiferentă. Dimpotrivă, aş putea spune, comentariile neprietenoase mă destabilizează puternic. Nu-mi doresc feed-back negativ (cine şi-l doreşte?), dar nici n-o să-mi închid blogul, pentru că nu ştiu ce proastă mi-a rănit mie sentimentele. De aici şi absurdul acestei situaţii, aşteptările nerealiste, argumentaţia textului de faţă. Urâm când alţii îşi fac chip cioplit, ne dezicem de împărăţia lor, dar o facem numai pentru a ne căuta propriile bucăţele de tarla virtuală, unde să fim, la rându-ne, nişte mici dumnezei.

Şi, totuşi, ce ne-am face fără această segregare a opiniilor, dictată de orgoliile noastre fragile? Ar fi un scandal continuu, s-ar ajunge la discuţii low level, controverse fără cap şi, mai ales, fără coadă, precum cele întâlnite pe forumurile vulgare ale tabloidelor.

Adevărul este că pe fiecare stăpân de blog îl doare-n cot de echidistanţă şi de libertatea de opinie. El nu face decât să-şi creeze, online, un microclimat în care-şi poate picta în siguranţă imaginea dorită, mai apropiată sau, îngrijorător de des, foarte îndepărtată de realitatea concretă. Singurele aspecte care răzbat cel mai limpede printre rândurile scrise undeva – fie ele pe blog, în romane sau în poezii – sunt nivelul de şcolarizare, statutul social şi, în mod plenar, talentul literar. Atât.

Dacă cineva îşi închipuie că va cunoaşte în profunzime detalii despre familia, intenţiile, cariera, copiii, trecutul, apucăturile, viciile, singurătăţile, iubirile, adevăratele valenţe sufleteşti ale unui autor de blog, doar lecturându-i coloana de “mărturisiri”, se înşală amarnic.

Literatura de orice fel, deci şi cea care se lăfăie pe pagini de blog, nu-i pentru cinici, e pentru visători. Nu-i pentru realişti, e pentru amatorii de poveşti cu zâne şi zmei, nu-i pentru echidistanţi, e pentru pătimaşi. Iar dacă analizezi cu ochi de criminalist o înşiruire de metafore sau o pagină de aşa-zis jurnal, îţi pierzi vremea. Crede şi nu cerceta. Admiră, dar nu idolatriza. Înfierează, dar nu jigni. Citeşte, şi dacă asta-ţi aţâţă prea violent nervul polemic, închide copertele virtuale şi intră pe-un site de ştiinţă şi tehnică, măcar acolo lucrurile-s clare.

Sau, mai bine, apucă-te şi scrie şi tu ceva, ridică-ţi propriul regat virtual, atrage-ţi propriii adepţi, îmbată-te c-o relativă glorie şi creează-ţi duşmani pe măsură săbiilor tale. Intră şi tu în cel mai fascinant, acaparator, viu şi ciudat univers creat vreodată: blogosfera.

12 Mar 2011 Nimic despre iubire

Nu ştiu dacă mi-am găsit perioada cea mai potrivită din an – acest însorit început de primăvară – pentru a vorbi aşa duşmănos despre ea, adică despre iubire. Paradoxal, deşi tânjesc după calmul inimii şi împlinirea sufletului meu într-un etern şi miraculos amor, am ajuns la un fel de saturaţie când vine vorba de idealizarea conceptului sau, dimpotrivă, de bagatelizarea lui. Vorba lui Mircea Badea, “nu mai pot cu iubirea”. Unde mă întorc, iubire şi iar iubire. Toţi o cântă, o slăvesc, iar mulţi o confundă cu acuplările ieftine, o caută acolo nu e şi, cel mai trist, nici nu sunt şanse sa fie.

Câte cruci să mai poarte acest sentiment straniu, extrem de fragil? Câte aşteptări debile să mai împlinească, câte eternităţi să mai umple, câte utopii să mai alimenteze? Cât să mai rabde, nobila şi firava iubire, sa atârnăm de ea globuri pestriţe, de Craciun, să o împopoţonăm, de Valentine’s Day, cu adorabile inimioare chicioase, câte mărtişoare de tinichea să-i mai atârnăm în piept, cât busuioc uscat să-i mai vârâm sub pernă, câţi trandafiri ofiliţi să-i mai lăsam pe preş, la uşă, şi totusi treburi mai importante sa ne smulgă, mai mereu, din cea mai frumoasă şi tandră aşteptare…? Cât să-i mai promitem, orbeşte, şi să nu ne ţinem de cuvânt? Câte rime împleticite, câte sonerii haioase-hidoase, de telefon mobil, să-i mai dedicăm?

Într-o zi, în autobuz, doi puştani -un el şi o ea- proaspăt posesori de buletin, se ţoncăneau lângă mine în timp ce conversau banal, agramat. Schimbul de salivă, plescăit, dintre ei, mi-a creat un sentiment nedefinit, de silă amestecată cu ciudă. De parcă aş fi văzut un câine răpciugos jucându-se prin băltoace cu o mingiuţă de aur pe care eu, dacă aş fi avut-o, aş fi preţuit-o altfel, aş fi ştiut să n-o murdăresc. Aş fi meritat-o.

Dar am ajuns să am alergii virulente – am mai scris asta – şi la superbele, seraficele filme de dragoste. Romantismul leşios a ajuns să-mi lase gust amar, cleios, de înjurătură. Găsesc expunerea marilor defecte ale naturii umane – aplecarea spre violenţă, minciuna, infidelitatea, erotismul grotesc şi confuz – infinit mai credibilă decât spuma zaharisită a unui “I love you” urmat de un “forever” facil de plantat într-un film, dar indecent de limitat în timp, în lumea reală, câteodată cu durata de viaţă a declaraţiei în sine, vulgar de inconsistent. Cad pradă şi eu, cu o slăbiciune demnă de idealuri mai măreţe, ispitei că aş putea iubi o viaţă pe cineva (nu ştiu pe cine, întotdeauna obiectul dragostelor longevive până la extrem e proiectat undeva în viitor, cumva mai presus de umanul ordinar, un specimen al realităţii imediate nici n-ar fi demn de o atât de fără cusur şi fără de sfârşit povară sentimentală) şi că, şi mai hilar, cineva-ul ăsta m-ar putea iubi, întreaga şi automat zbuciumata lui existenţă, numai pe mine. Conceptul e, pe cât de atractiv şi legitim (să accepţi că te mulţumeşti cu mai puţin e de un absurd axiomatic), pe atât de periculos.

Mă sfâşie şi mă îngrozeşte faptul că orice tip de abordare a subiectului “iubire” – din perspectiva erotică, bineînţeles – îmi alimentează suferinţele cu o abilitate aproape artizanală, şi absolut niciun fel de trăire, de la detaşarea ipocrită, până la implicarea nebunească, la limita absurdului, nu e în stare să-mi garanteze măcar un strop labil de fericire. Iar neabordarea lui mă dezumanizează, îmi neagă fiinţa, îmi strică rostul de timidă aspirantă la un strop de divinitate. Sunt omul extremelor, nu mă pot bălăci în ape călduţe – deşi uneori tare aş vrea! – mă zbat a neputinţă între patima tembelă şi un soi de indiferenţă malignă, răutăcioasă. Ce-i în mijloc mi-e străin şi-mi face silă, iar cantonarea în extreme e întotdeauna o inutilă şi stupidă pierdere de energie.

Şi, cum spuneam… am obosit să vorbesc despre iubire. Am obosit s-o privesc, s-o judec, s-o alung, s-o invidiez, să plâng în faţa vitrinei ei cu minuni, să-i scormonesc prin tomberoane. Vreau s-o trăiesc şi atât. Altfel, m-am săturat să-mi pierd timpul cu ea.

10 Mar 2011 Raţiune sau simţire?

Toate îndemnurile romantice de life coaching sfidează pragmatismul şi te ispitesc să pleci urechea către atotştiutoarea intuiţie, te îmbie să iei deciziile de viaţă cu inima, nu cu mintea cea nesuferită şi cârcotaşă, căci vezi Doamne motoraşul roşietic şi aparent neobosit ştie el ce-i mai bine pentru tine, deţine secretul împlinirilor de moment, dar şi al fericirilor pe termen lung.

Înţelepciunea cumpătării bazate pe valori palpabile ori pe statistica sorţilor realiste de izbândă e aruncată la coş de clişeul prin care ni s-a băgat în cap că o alba-neagra sentimentală e de preferat argumentelor rigide, concrete. Să fii calculat, cu picioarele pe pământ şi cu capul bine înfipt între umeri este astăzi un defect. Azi, dacă nu pluteşti pe norişori, dacă nu levitezi de sentimentalism (uneori foarte ieftin), dacă nu te crezi mai poet decât Nichita şi nu contracarezi elocinţa unei opinii cu vreun catren dulceag, scris de tine, sau mai bine de alţii, eşti luat drept un om obtuz, un gibon care nu e-n stare să descifreze adevăratele înţelesuri ale vieţii. Azi inima e la putere şi cu bătăile ei frumos ritmate trebuie să te împăunezi în stânga şi-n dreapta, dă bine să te-arăţi lumii gingaş, sensibil, fragil, emoţionat. Chiar dacă nu eşti.

Aplecată din născare spre introspecţie, cu o vocaţie a tristeţii cu şi fără motiv, am îmbrăţişat bucuroasă trendul, şi nu doar în aparenţă, de amorul artei, ci din convingere, până la sânge. M-am lăsat mai mereu ghidată de repere sufleteşti, am crezut orbeşte în iubire şi-n legendara ei putere de-a dărâma munţi.

Dar inima mea nu ţine cu mine, vorba cântecului… Şi de câte ori am ales cu inima, am ales prost, păgubos, în detrimentul confortului meu sufletesc. Nici în chestiunile mai prozaice flerul nu prea mă ajută: dacă-mi cumpăr pantofi roşii, acasă îmi dau seama că i-aş fi vrut verzi, între două petreceri de sâmbătă seara nimeresc la cea mai plictisitoare, între autobuz şi tramvai îl aştept mereu pe cel care nu vine, plec la ştrand când începe ploaia şi stau închisă-n casă când soarele domneşte, nestingherit, sus pe cer.

Se spune că atunci când te confrunţi cu o dilemă – adică mai tot timpul – e bine să scoţi o foaie de hârtie şi-un creion, şi să încropeşti un tabel cu două coloane. În prima coloană înşiri argumentele pro unei decizii, iar în coloana a doua, pe cele contra. Şi unde aduni mai multe rânduri înnegrite, acolo sălăşluieşte adevărul tău, într-acolo trebuie să te îndrepţi, acea decizie va fi cea fericită.

Am mâzgălit, de-a lungul timpul, urmând această simplă – şi logică – regulă, tone de hârtii, le-am umplut de tabele şi tabelaşe conştiincios completate şi am sfârşit, aproape de fiecare dată, alegând coloana cea mai golaşă, în care trona câte-un gând ce nu-mi dădea pace, a cărui dulce apăsare nu mă putea face să să-l ignor. Iar inima mea îl alegea pe acela, o durea-n atrii şi ventricule de toate argumentele logice înşirate în coloana raţiunii. Iar apoi ajungea s-o doară de-adevăratelea, fiecare celulă, că uite aşa am ajuns să fac EKG-uri la 30 de ani, să plâng după idioţi, să urmez orbeşte lupi frumos îmbrăcaţi în blană de oaie, să-mi falimentez sufletul şi contul construind castele de nisip, să fiu alungată de oameni pe care i-am iubit necondiţionat, să aleg dintre două joburi pe cel mai fără de viitor. Simţiri neprietenoase cu mine m-au îndemnat s-o rup la fugă în situaţii când înţelept ar fi fost să mai rămân şi tot ele m-au făcut să rămân pe loc, tâmpă, îndrăgostită, iertătoare, răbdătoare, când toate mecanismele raţiunii beculeau insistent a pericol şi-mi zbierau să mă car dracului de-acolo.

Însă pe cât de inaptă e intuiţia mea în a mă ghida spre drumul mai lin, pe atât e de abilă în a-mi dezvălui, ca la şah, cel puţin două trei mişcări viitoare din vieţile celorlalţi. Am prevăzut de-a lungul timpului, la milimetru şi la secundă, începuturi şi sfârşituri de iubiri, căsătorii şi divorţuri, angajări şi concedieri, măriri şi căderi ale celor din jurul meu. Când nicio adiere nu prevestea furtună în viaţa cuiva, eu am fost în stare să văd norii negri de la orizont. Iar când vreun prieten mi-a mărturisit că e la pământ, că nu mai vede rezolvarea vreunui aspect viciat din viaţa sa, eu i-am întrezărit viitorul cu soare şi i-am spus să nu mai plângă, că totul va fi bine. Şi a fost.

Oare toţi deţinem arta de a ne servi cu folos de intuiţie, de inexplicabilele prime impulsuri sufleteşti, sau şi ăsta e un talent, rezervat celor aleşi? La cantitatea imensă de (auto)amăgire pe care o văd în jurul meu, înclin să cred în ultima variantă. Şi, totuşi, aruncarea în valuri fără frică de eşec sau de înec ne umanizează, ne înalţă spiritual, credinţa nesupusă evidenţelor matematice şi ştiinţifice e doar baza cam tuturor pornirilor religioase…

Dar totuşi până unde să mergi cu dorul şi cu flerul, şi de la ce punct încolo să spui gata, stop, trebuie să gândesc cu toţi neuronii, să analizez la rece situaţia, să deschid larg ochii împăienjeniţi de poezie şi să iau decizia corectă pentru viaţa mea? Cred că de la punctul în care conştientizezi , amar, că împăratul e gol, că adevărul tău nu e şi adevărul celorlalţi, că fericirea ta e sigur în cu totul altă parte.