În martie 1977 aveam 4 ani. Deşi s-a întâmplat ceva îngrozitor atunci – celebrul cutremur de 7,2 grade pe scara Richter, care ne-a răpit oameni dragi, clădiri şi mari artişti – eu am păstrat vii în memorie momentele duioase ce-au precedat sinistrul eveniment: eram la tata în braţe, iar el se plimba cu mine prin casă şi mă legăna, ca să adorm. Şi, când a ajuns în dreptul uşii de la intrare, a început zgâlţâiala. Deşi îmi amintesc că m-am speriat puţin, n-am realizat pe dată gravitatea întâmplării, asta şi pentru că ai mei au reacţionat curajos, nu s-au panicat, n-au urlat, n-au fugit pe scări cum au făcut-o, îngroziţi de spaimă, mulţi dintre cei care şi-au pierdut atunci viaţa sub dărâmăturile clădirilor vechi din centru.

De atunci, am învăţat că prima regulă în momentele când pământul adormit se întoarce de pe o parte pe alta e să stai pe loc. Scările interioare sunt prima structură care se prăbuşeşte în caz de cutremur, să iei liftul e o nebunie, poate fi moarte curată, iar dacă te arunci pe geam, cum iar au făcut mulţi, orbiţi de spaimă, nu ajută la absolut nimic, mai ales dacă de frică ai uitat la ce etaj stai.

Mi-e groază de cutremure, de când l-am trăit pe primul, însă reacţiile înţelepte, de-atunci, ale părinţilor mei m-au educat în a-mi stăpâni frica şi-n a încerca să iau decizia salvatoare în caz că blocul meu cu patru etaje începe să tremure din toate încheieturile. Am grijă să ţin mereu telefonul mobil în apropierea mea, încărcat, şi, deşi îmi bate inimaca la iepure dacă se mişcă patul cu mine în toiul nopţii, mă dau jos din el, agăţ telefonul şi mă ghemuiesc în pragul unei uşi decupate într-un perete de rezistenţă. Acum, în caz de Doamne fereşte, nu sunt garanţii că voi scăpa ascunzându-mă acolo, dar cine a văzut măcar în poze clădiri prăbuşite la cutremure a observat că deseori structura de rezistenţă rămâne în mare parte intactă, din praf şi moloz se ridică un schelet de beton armat, cu goluri de uşi.

Dar să continuu povestea…

După marea zgâlţâială din ‘77, am mai trăit câteva seisme suficient de măricele ca să ia lumea pe nepregătite şi să-i transforme pe unii din oameni echilibraţi, cu scaun la cap, în personaje stăpânite de panici cu efecte ilare.

La cutremurul din august 1986 (7,1 grade pe scara Richter) aveam musafiri. Înnopta la noi în apartament un cuplu de cehi cu care ne împrieteniserăm cu un an în urmă, la mare, şi cu care eu şi tata ne exersam rudimentarele cunoştinţe de limba rusă. Mama n-avea nevoie de comunicare verbală cu ei, le făcea câte o ciorbă bună, dreasă cu borş. Şi, de încântare, toate barierele lingvistice cădeau. Devenise astfel amică de suflet şi bucătărie cu cehoaica, deşi se înţelegeau doar prin semne.

Dar să revin la acea noapte de pomină, în toiul căreia în epicentrul Vrancea s-a pornit foiala de falii terestre. Eu şi cu ai mei am sărit din patca arşi, nu atât de frica seismului,cât de grija musafirilor care nu mai trăiseră, în partea lor de Europă, astfel de evenimente. Îngrijoraţi, ne zgâiam toţi trei la uşa dormitorului în care îi cazaserăm – că poate s-au trezit şi poate s-au speriat. Se treziseră, aşa că ne-am pomenit că uşa se deschide încetişor, iar în pragul ei, buimaci de somn şi goi puşcă, apar cehii. S-au dus la baie agale, pe rând, sub privirile noastre siderate. Mama le făcea semne să stea liniştiţi, că a fost cutremur, dar ei nu se sinchiseau. A doua zi i-am întrebat dacă s-au speriat aşa de rău, de au ieşit dezbrăcaţi din cameră, în văzul nostru, dar ne-au explicat că nu se speriaseră absolut deloc, aşa dorm ei, iar momentul cu pricina n-a făcut altceva decât să le aducă aminte să facă pipi, dacă tot se treziseră. Şi ce dacă i-am văzut, goliciunea e de ruşine?

De-atunci am botezat acel eveniment «cutremurul fără chiloţi», asta şi din cauza cehilor mei nonconformişti, dar şi din pricina bârfelor auzite în bloc, a doua zi: se pare că un vecin de la parter, altfel un domn distins şi elegant, ieşise imediat după cutremur în faţa blocului, în stare de şoc şi cum îl făcuse mama lui de gol, doar cu un fular alb înfăşurat acolo unde trebuie, adică în jurul gâtului. În panica momentului, vecinii au reacţionat cum se cuvine, l-au dus pe om înapoi în casă, i-au dat un calmant şi l-au băgat în pijama şi în pat, însă ani la rând după întâmplare ne-am tot prăpădit de râs povestind-o. Şi azi ne dăm coate când îl zărim pe bietul vecin…

***

Această poveste a fost publicată în volumul “De ce nu-mi găsesc pe cineva”, apărut în format e-book la editura Cartea de suflet. Puteţi avea cartea dacă daţi click aici. 😉

 

Optimistă cum mă ştiţi, în ultima vreme mă gândesc foarte des la bătrâneţe şi la moarte, nu neapărat în ordinea asta. Înainte să o pierd pe bunica, nu mă gândeam deloc la sperietorile astea două, mă credeam nemuritoare, aşa cum trebuie să se creadă orice om normal la cap. Moartea şi ridurile, până nu ni se întâmplă, nu trebuie să facă parte din preocupările noastre curente.

Numai că vine o zi în care cineva drag pleacă acolo de unde nu s-a întors nimeni să ne spună cum e. Şi atunci, cu viteza de sfredel a unui gând îndurerat, conştientizezi cât de frunză în vânt eşti pe lumea asta.

Plângând la căpătâiul bunicii mele adorate, fără să vreau încercam să-mi desenez în minte chipul pe care o să-l am şi eu la 81 de ani, dacă-mi scrie în stele c-o să mai fac umbră pământului până atunci. Bunica mea a fost o splendoare de Hollywood, şi nu spun asta orbită de dragoste, pot dovedi cu poze, la o adică. Iar pe patul de scânduri era la fel de frumoasă, şi din nou nu exagerez.

În capela rece avea două partenere de aşteptare la poarta Raiului. Două băbuţe decrepite de vârstă şi boli, deşi pe panglicile de mătase aninate la coroanele-omagiu erau trecuţi ani de naştere mai tineri decât cel în care Puica mea a venit pe lume. “Eşti Miss capelă!” i-am şoptit printre lacrimi, încercând să mă salvez tot cu umor, că altfel nu ştiu, de o durere al cărei gust otrăvit îl simţeam pentru prima oară.

Mă uitam la fruntea ei netedă, la obrazul fin, la buzele ei încremenite într-un zâmbet, la genele lungi şi frumos arcuite, şi m-a înţepat un gând – Oare eu când? Oare eu unde? Oare eu cum voi arăta?

Mi-e frică de bătrâneţe şi mi-e frică de moarte. În fiecare zi, de când am aflat că nu sunt nemuritoare, încerc să mă împac cu inevitabilul, să-i îndulcesc inerenţa, să-l zăpăcesc cu glume şi sarcasm, să-l uit.

Înainte nu mă interesau vârstnicii – îi priveam, cu trufia specifică anilor cei mai cruzi, ca pe nişte specimene ciudate, de pe altă planetă. Le ofeream locul în tramvai, dintr-un reflex politicos, dar nu ştiam de ce o fac. Nu voiam să ştiu, de fapt, despre oasele lor bătrâne, despre muşchii lor obosiţi, despre vlaga lor încărunţită, despre trecutul pe care-l sprijineau în baston. Eu aveam în faţă tone de viitor, de ce mi-ar fi păsat?

Acum, după patru decenii de copilărit, începe să îmi pese, dar aleg să aprofundez frivol doar chestiunile ce ţin de look. Pentru restul, cer o amânare…

Şi mă gândesc: ce fel de babă vreau să fiu eu? Varianta cu basma legată sub barbă pică din start. Varianta “rătăcită în juneţe”, precum Brigitte Bardot, cu cârlionţi ridicoli şi buze injectate, pică şi aia. Mă întristează imaginea femeilor care vor să pară cu 30 de ani mai tinere, dar,  în egală măsură, şi a îmbătrânitelor înainte de vreme. În ochii lor văd propria-mi teamă de anii ce nu mai trec, ci se rostogolesc, de-a dreptul, cu o repeziciune bulversantă, cu care nu ştiu să ţin pasul.

Ştiu însă că aş vrea să fiu o babă căreia să-i vină bine ridurile. O babă suplă, pe cât se poate, o babă cu păr frumos, nedegradat după ani mulţi de vopsit. O babă cu colţurile gurii cât mai puţin căzute, o babă cu voce de femeie tânără, cum avea bunica mea.O babă în putere, cu spirit neatrofiat. O babă la curent cu noutăţile, o babă îmbrăcată vesel fără a fi ridicolă, o babă care să nu se uite urât la tineri, de parcă ei ar fi de pe altă planetă, o babă dornică de călătorii şi cu putinţă de a le face. O babă cu dioptrii mici şi cu pensie mare.

În rest… ce-o mai vrea scenariul deja scris.

 

Nu de puţine ori mi-a fost dat să percep invidii dense, aproape palpabile, la adresa mea. La începuturi, eram invidiată că am blugi prespălaţi, note bune, păr des şi părinţi de gaşcă. Am fost invidiată apoi pentru apartamentul meu mic şi, mai târziu, pentru casa mea mare. De câte ori plângeam de-mi sângera inima, auzeam “Măcar tu ai casă…”, de parcă zidurile ţi-ar putea ţine de sete sau de dor.

Am mai fost invidiată pentru câte-o ţoală pe care mi-am cumpărat-o, pentru câte-o ţară în care am aterizat, pentru câte-un cadou pe care l-am primit, pentru câte-un text pe care l-am scris. Pentru câte-o sclipire, pentru câte-un demers, pentru câte-o carte. Şi chiar după singurătatea mea longevivă, încăpăţânată, am simţit că mai tânjeşte câte cineva, în momentele în care masculul şi copiii din dotarea persoanei respective îşi manifestau plenar capacitatea de a întoarce pe dos o existenţă ce se voia liniştită.

N-am un ton superior împotriva invidiilor, nu-mi e deloc străină această emoţie otrăvită, o resimt, la rându-mi, zi de zi. Pentru că tot ce am nu-mi trebuie şi vreau şi eu ce au alţii. Vreau picioare mai subţiri, talie mai fină, ten mai curat, nopţi mai tandre, zile mai pline. Vreau un bărbat frumos şi un bebeluş roz, cum au atâtea dudui care mă invidiază pur declarativ pe mine. Şi, bonus, vreau pe blog Like-uri mai multe decât primesc o grămadă de pagini pe care eu le consider inepte.

Acasă, bălesc maxim după gazonul lui vecinu’ – verde şi dodoleţ, rezistent la arşiţă, nu pârjolit ca al meu. În suflet, vreau iubire ca-n poveştile pentru copii, în pat, vreau pasiune ca-n filmele pentru adulţi, în minte, vreau sinapse fără rateuri –pentru că am început să uit (şi nu ce trebuie), să nu mai văd de aproape, să nu mai ştiu să fac lucruri la care odinioară zbârnâiam.

Ocupată nevoie mare cu vrutul atâtor chestii de care alţii mi se pare că se bucură din plin, am uitat de mine. Am uitat să mă contemplu, am uitat să îmi vorbesc, am uitat să-mi ascult dorinţele alea care mocnesc undeva în spatele mofturilor sau, după caz, al sfâşierilor ce fac dintr-un om slab şi prost tot ce vor. Captivă a invidiilor mele şi-a invidiilor celorlalţi, am încetat să fiu un destin întreg, perfect, aşa cum sunt toate destinele neîntinate de comparaţii şi preconcepţii. Şi m-am transformat într-un puzzle jerpelit de-atâtea încercări ratate, lăsat pe mâinile oarbe ale celor ce văd plin acolo unde nu sunt piese şi gol acolo unde locul e ocupat. Printre acele mâini se numără, nemilos de stângace şi obraznice, şi ale mele.

E limpede că nu voi avea niciodată tot ce vreau sau tot ce cred că vreau. Nici împlinirile la-ndemână şi nici pe-alea care ţin de rarele alinieri ale planetelor. Şi-atunci nu-mi rămâne decât să râcâi rugina de pe singurul adevăr posibil: acela că am totul. Am tot ce invidiază alţii şi tot ce invidiez eu. Am tot ce-mi trebuie, niciun micron mai puţin. Am loc şi de surplus, dacă va fi să fie.

Mi-am luat mâinile de pe bici şi nu mă mai hăituiesc. Am amestecat dintr-o mişcare toate piesele acelui puzzle cretin şi le-am băgat la loc în cutie – şi vai şi amar de cine îndrăzneşte să le mai scoată de acolo! Mi-am scos din carne propriile unghii şi îi rog şi pe ceilalţi, dacă nu se supără, să le scoată pe ale lor.

Am tot ce-mi trebuie, dar nu mă invidiaţi. Şi voi aveţi totul şi promit să nu vă mai invidiez.

 

Sunt om – mai rău, sunt femeie – şi pot înţelege toate nuanţele oneste ale geloziei. Pentru că le-am trăit, pentru că au săpat des şi adânc în mine, pentru că mi-au consumat multe extraverale şi minute neincluse în abonamentul Vodafone. Când sunt geloasă fac ca toate visele, şi nu neapărat în faţa adoratului care-mi dă motive sau le inventez eu, cât show-uri întregi la telefon sau la cafele cu prietenele mele excesiv de răbdătoare.

Ce înseamnă gelozie onestă? E aia care se naşte când iubeşti sau măcar ţi se pare că iubeşti până la durere. E un sentiment bolnăvicios şi încăpăţânat ce se instalează în suflet fără să ai putere asupra lui, că dacă ai avea, nu s-ar instala. Îl poţi combate în timp, cu ajutor căutat în propriu-ţi interior, cu scanarea atentă a stimei de sine, cu sprijin din partea prietenilor şi, dacă ai noroc, cu o dragoste nouă, senină.

Nu înţeleg însă şi nutresc o antipatie virulentă faţă de gelozia manipulatoare. Aia fabricată, aia izvorâtă nu din amor nesigur pe el, ci din dorinţa nazistă de a te face stăpân peste viaţa altcuiva.

Pot înţelege orice formă de obsesie mistuitoare, dar nu înţeleg ticăloşia femeilor precum cea din bancul  cu poliţistul care sună să anunţe că soţul a decedat într-un accident, iar vipera răspunde uşurată: „A, slavă Domnului, credeam că mă înşală“.

Femeilor cărora nu le zvâcneşte niciun micron de ventricul pentru fraierul de lângă ele (cu care fac dragoste când devine prea de tot să le mai doară capul, şi numără crăpăturile din tavan), dar ţin adevărate prelegeri despre familie şi fidelitate, le urez vieţi lungi şi nefericite alături de boi care să le ofere sistematic şi pe bune motive de isterie.

„Nu pot respira fără tine!“ e o declaraţie înduioşătoare, deşi demnă de fişă la Obregia, atunci când simţi cu adevărat că ai o bubă cu puroi în loc de inimă chiar dacă obiectul pasiunii tale mistuitoare nu fuge în lume, ci doar să ducă gunoiul. Dacă o turui însă doar ca pe o formă de a gâdila iniţial orgoliul celuluilalt, de a-l prinde apoi în chingi nevăzute, de a-i tăia preventiv aripile, de a-l face să renunţe la prieteni, la job şi la tot ce însemna individul înainte de a-şi ciocni destinul de al augustei tale persoane, atunci diagnosticul e şi mai grav şi i-a fost pus şi lui Hannibal Lecter.

Văd femei încrâncenate să ţină lângă ele bărbaţi pe care nu mai dau sau n-au dat niciodată doi bani. Nu le interesează dacă ei mănâncă bine la prânz, le doare-n cot de ce scrie în fişa lor medicală sau dacă îi roade vreun cancer, în schimb ar face totul – si fac – să le spargă contul de mail şi să li-l desfiinţeze pe-ăla de Facebook. I-ar transforma în eunuci, dacă ar putea, numai să stea ele liniştite. Ar fi dublă victorie: moarte şi concurenţei, şi plictisitoarelor partide conjugale de sex.

Pozează în victime, deşi ele sunt agresorii, plâng ipocrit cu sughiţuri, deşi scatoalcele pe spinare le încasează constant cealaltă jumătate, ameninţă isteric cu despărţirea, deşi n-ar pleca din relaţie nici picate cu acid sulfuric.

Gelozia şi-a pierdut aura de romantism şi hrăneşte în mod  ilicit orgoliul exacerbat şi nevoia bolnavă de atenţie ale psihopaţilor, femei şi bărbaţi deopotrivă. Cu aceia care investesc sentimente în iubiri toxice şi devin astfel maladiv de geloşi, empatizez feroce. Geloşilor contrafăcuţi le doresc din sufletul meu de om gelos să aibă parte de cele mai colorate şi spectaculoase trădări.

****

Pentru alte texte care să vă ungă pe suflet sau să vă enerveze la culme, după caz, vă invit să achiziţionaţi de aici noua mea carte.

 

 

Nu mi-au plăcut niciodată începuturile. Nici de şcoală, nici de dragoste, nici de job. Pe cel de viaţă nu ni-l amintim, probabil dintr-un motiv destul de bun.

Începuturile vin la pachet cu aşteptări nerealiste, cu frici paralizante ori cu speculaţii absurde. Vin cu măşti, vin cu minciuni – dulci, deseori, ce-i drept – vin cu amăgirea că tot ce ai trăit până la acel început e cu siguranţă mai rău decât minunile care se vor iţi, ai răbdare, la orizont.

Pe unele începuturi nici nu ţi le doreşti. Ţi-e bine în călduţa rutină care te leagănă, poate de ani întregi, într-un ritm ce a devenit parte din bioritmul tău. La care poate ţi-a fost greu să te adaptezi, după zbateri generate de, aţi ghicit, alte încercări aflate la debut.

Retorica motivaţional-corporatistă a găsit un eufemism genial pentru ele – le-a numit provocări. Cum să spui nu provocărilor? Asta ar face din tine un laş, un blazat, un terchea-berchea. Cum să nu îmbrăţişezi zâmbind valul ce te ia pe sus şi-ţi dă viaţa de-a berbeleacul, cum să nu tai şi ultimele fire ale celui mai puternic instinct, cel de supravieţuire? Cum să nu urli din tot rărunchii că saltul de pe o realitate pe alta te face să te simţi viu, şi curios, şi fericit, deşi-ţi tremură genunchii de frică?

Teama e de ruşine. Ţi-e teamă să priveşti prin ochiurile largi ale firavei ţesături ce alcătuieşte orice început, pentru că, inevitabil, vei vedea sfârşitul. Sau ţi-l vor vedea alţii. Deşi, culmea, cu finalurile te mai descurci cât de cât, ştii cum să le iei, ştii cum să le plângi, ştii cum să le transformi în gând de pus la catastif.

Va fi bine, adaptează-te, ţi se spune, deşi ştii că fiecare adaptare la un inevitabil început va însemna încă o renunţare, încă un compromis, încă o bucată de suflet căzută pe linia de start. Adaptarea e întotdeauna de bine, aparţine învingătorilor, aşa zic toţi versaţii într-ale cursei către marele finiş. Şi-ţi vine să râzi când îţi aminteşti că vieţuitoare perfect adaptabile sunt gândacii de bucătărie.

Va fi minunat, ăsta e doar începutul, îţi vei spune. Şi, cu puţin noroc, chiar va fi, dacă apuci să prinzi vremurile mele preferate, acelea în care totul se aşază într-o matcă şi turbulenţele încetează, când nu te mai scoli dimineaţa cu sufletul strâns de temeri, când dincolo de vâltoare, de euforie sau, după caz, de tăioasă incertitudine, rămâne partea aia ”plictisitoare”de viaţă în braţele căreia ştii în orice clipă cine eşti, unde eşti şi ce rost ai pe lume.

Când, la şcoală, se ştergea tabla cu buretele, la început de oră, inima-mi spărgea pieptul. Mă rugam cu cerul şi cu pământul să nu-mi aud numele, chiar dacă ştiam lecţia. Să nu fiu eu prima, să nu se deschidă catalogul la mine, să-i asculte pe vreo doi, trei înainte, până mă obişnuiesc. Pe la jumătatea orei aveam motoarele rodate, eram gata să arăt ce pot.

Nu-mi amintesc primul meu sărut, prima mea noapte de amor a fost de toată jena, primele zile ca angajat sunt, prin definiţie, monumente de stânjeneală, iar primul drum cu maşina, de la dealer spre casă, un coşmar. (Dacă intră vreunul în mine? Dacă mi-o zgârie din prima zi? Dacă se opreşte motorul?) În vreme ce alţii se îmbată cu nectarul începuturilor sau măcar nu strâmbă din nas la gustul de pelin, eu tânjesc după mijlocuri. Sunt însetată de sevă, de tihna efemeră a clipelor în care nu văd marginile.

Bineînţeles, când nu ai nimic, începutul a ceva, a orice poate fi o nouă sursă de viaţă. Asta ca să-i găsesc şi o calitate. Când nu-i menit să-ţi facă ţăndări o perfect funcţională zonă de confort, apăi ţi-e singurul colac de salvare.

M-am tot gândit cum să ader plauzibil la trendul de a face public bilanţul profesional sau emoţional al anului care a trecut şi, de când au început sărbătorile până azi, n-am reuşit să aştern un rând. În viaţa mea n-au avut loc, din păcate, evenimente măreţe. Cu mărunte excepţii, am aceleaşi dorinţe, deja bătătorite, pe care le aveam şi la finalul lui decembrie 2012. Unele visuri mi s-au prăfuit, dar, dacă ar fi să mă entuziasmez cu adevărat de ceva, aş face-o pentru oamenii pe care i-am întâlnit, în real sau doar în virtual, anul trecut, sau pentru cei care îmi sunt de ani buni alături şi nu contenesc an de an (deci nici 2013 nu face excepţie) să mă surprindă, să mă înduioşeze, să mă umple de exaltare, să-mi şteargă lacrimile, să-mi smulgă un zâmbet sau chiar un hohot de râs. Să creadă în mine când poate nici eu nu mai cred.

În vârful topului sufletului meu sunt părinţii mei. Singurii care mă iubesc necondiţionat, care-mi acceptă absolut orice toană, care-mi sunt rădăcină şi sprijin şi pe care niciun suflet de pe lumea asta, oricâtă bunăvoinţă mi-ar arăta, nu-i poate înlocui.

Voi înşira acum câteva nume, într-o ordine oarecare, după cum mi le amintesc în timp ce scriu. Mulţi prieteni, colegi sau simpli cunoscuţi de-ai mei nu se vor regăsi în lista asta şi îi rog să nu-mi poarte pică. Fiecare destin ce se intersectează luminos cu al meu îmi ocupă câte un loc în suflet, dar acum voi apela doar la o memorie emoţională selectivă, la revelaţii şi duioşii ce ţin în special de parcursul lui 2013.

Aşadar, aş vrea să mulţumesc…

Lui Nuami Dinescu, pentru infinita ei răbdare cu mine şi pentru lecţiile de generozitate pe care mi le oferă zilnic.

Monalisei Khatib, prietena mea de o viaţă, pe care chiar şi atunci când nu vorbim o simt alături de mine, ca pe un înger păzitor.

Georgianei şi lui Cătălin, prietenii mei buni alături de care mi-am petrecut cele mai frumoase concedii, inclusiv pe cel din 2013!

Lui Sorin şi Roxanei Dumitriu, pentru că sunt… fraţii mei.

Cristinei Bălănescu, pentru că a fost nu doar prietena lui Nuami, ci, de multe ori, şi a mea.

Mirunei Chelemen, doctoriţa sufletului meu!

Luminiţei Iliescu, pentru candoarea ce o înconjoară şi cu care mă înconjoară.

Simonei Catrina, pentru că, de câte ori o citesc, pe lângă că râd cu gura până la urechi, îmi reamintesc că jurnalismul nu trebuie, nu are voie să excludă talentul literar.

Corinei Stoica, pentru că ştie să fie şi visătoare, şi integră. Şi melancolică, şi bătăioasă. Şi talentată (interviuri ca ale ei nu face nimeni!), şi modestă. O lecţie de curaj cu păr ondulat.

Andei Docea, pentru că de la ea învăţ continuu să evadez, şi la propriu, şi la figurat.

Veronicăi Drăgoi, pentru că, de câte ori îmi povesteşte despre călătoriile ei de-a lungul şi de-a latul planetei, mă face să zbor. Bine, eu nu zbor, că sunt o găină leneşă, dar ce frumos e să visezi vorbind cu Vera!

Lotusului, pentru gândurile bune trimise mie când nici nu mă aşteptam, pentru că simt că nu se dezice de mine niciodată, deşi ştiu că nu mă aprobă întotdeauna.

Marilenei Guduleasa, pentru înţelepciune şi pentru patima cu care scrie şi-n care recunosc, într-un fel, aceeaşi patimă pe care o aveam şi eu odată… demult.

Samirei Ştefan, pentru optimismul şi energia cu care mă încarcă de câte ori spune lucrurilor pe nume. Şi pentru că, deseori, îmi aminteşte de (hachiţele lu’) mama.

Luminiţei Tăbăran, pentru că e o sursă neobosită de gesturi şi cuvinte calde.

Andreei Cohuţ, pentru un regal de delicateţe, discreţie şi nobleţe pe care mi-l oferă zilnic, la birou. Fata asta nu-i om, e zână.

Lidiei Năstase, pentru râsul ei molipsitor, pentru momentele noastre la ţigară, “la tomberon”, pentru felul în care ştie să mă accepte, să mă înţeleagă şi să mă ierte când o iau tare (chiar dacă am dreptate, chiar dacă nu am).

Adrianei Moscu, pentru că ne-am cunoscut în 2013 şi mi-a plăcut mult de ea.

Ioanei Mirică, pentru ţicneala ei frumoasă, pentru felul în care mă scoate din morţi şi când n-am chef de nimic, pentru că o simt aproape de sufletul meu.

Diduţei Did, o fată pe care o ştiu doar de pe Facebook, dar care scrie şi gândeşte într-un fel ce mă face să nu-mi pierd speranţa în existenţa oamenilor cu adevărat speciali, care rup rândurile şi trec graniţe de care nici măcar ei nu cred că sunt conştienţi…

Lorenei Lupu, pentru spiritul ei neîngrădit, pentru nonşalanţa cu care scrie lucruri care-i scot din minţi, spre distracţia (şi a) mea, pe pudibonzi şi ipocriţi. Pentru că-mi arată zilnic că poţi gândi şi fără lanţuri, trebuie doar să… ţi se rupă. 🙂

Lui Adrian Anghelescu, pentru frumuseţea cărţii pe care a scris-o – Oamenii aceia – şi pe care a ales s-o publice la editura mea, oferindu-mi, astfel, momente de mândrie şi încântare.

Lui Dumitru Angelescu – Mituş – pentru umorul lui nebun şi pentru nebunia lui hazlie.

Unui domn oarecare ce m-a atenţionat într-o zi că mi-a căzut pe jos un pliculeţ cu miere. Avea ochi blânzi şi chip de Moş Crăciun, era cald şi luminos. Cred că m-am îndrăgostit, atunci, de el.

Şi celor pe care i-am amintit mai sus, dar şi celor pe care nu i-am amintit, dar îi port şi mă poartă în inimă, iată cam ce le doresc:

La mulţi ani şi la multe zile fericite în 2014!

 

 

 

 

 

În română s-ar traduce “laudă umilă”. E încă o ciudăţenie a naturii umane, un fel de-a te manifesta despre care nici nu ştiam că are o denumire a lui, da’ uite că omul cât trăieşte învaţă. Cred că m-am făcut şi eu de râs aşa de multe ori, n-aş crede că nu. Nu-s de un narcisism curajos, încă mai cred prosteşte că modestia e un fel de virtute şi că ne putem lăuda în voie, dar doar la adăpostul ei nobil. Atunci iese chestia asta ilară, monstruozitatea asta psihologică, struţocămila absurdă a nevoii de a te umfla în pene fără să pară că a fost ideea ta.

Iată câteva exemple găsite pe net, la care am râs mult. Râdeţi şi voi, dacă vă ţine. 😀 Şi mai aştept exemple, să ne hăhăim mai bine. 🙂

 

“Azi am ieşit pe strada nemachiată, într-un tricoul lălâu, şi tot m-au fluierat unii. Ce imbecili sunt bărbaţii ăştia!”

 

“Mi-e foarte rău, am indigestie. Mi-am tot zis să nu mai pun gura pe caviar, dar merg la atâtea cocktailuri, că mi-e imposibil”

 

“Vai, ce voce piţigăiată am la televizor! Urăsc să dau interviuri!”

 

“Credeţi că au ăştia net în Insulele Canare? Merită să-mi iau laptopul cu mine?”

 

“E groaznic să fii recunoscut pe stradă, să nu mai ai niciun pic de intimitate!”

 

“Nu pot să cred că mi s-a publicat cartea!”

 

“Eram aşa de obosită, dar am acceptat până la urma să-l ajut cu problema aia grea de mate. În câteva minute am rezolvat-o şi în sfârşit am putut să mă culc.”

 

„Mi-am aruncat la întâmplare nişte haine pe mine şi am apărut la «Bine îmbrăcaţi». Cine să-i mai înţeleagă şi pe stiliştii ăştia?“

 

“Ce le-ai zis-o! Nici măcar eu n-aş fi putut s-o fac mai bine!”

 

“Vorbeam la telefon cu… (numele unei celebrităţi) când s-a dat alarma de incendiu. M-am speriat foarte tare!”

 

“Mi-a plăcut mult la New York, Londra, Barcelona, Hong Kong… dar tot mai bine e la mine acasă”

 

“Am zece oferte bune de job şi nu mă pot hotărî pe care s-o aleg. Înnebunesc.”

 

Am încercat şi eu ceva Asimov style pentru concursul literar “Fotografiaţi de Bresson” găzduit de Catchy. Tema a fost să ne închipuim povestea celor doi necunoscuţi adormiţi din tren, surprinşi de aparatul celebrului fotograf francez.
Probabil am ocupat un loc fruntaş din coadă, dar vă invit călduros să mă consolaţi. Oricum, cred că e singura povestire SF intrată în competiţie, la faza asta sigur nu m-a luat nimeni.
În linkul către site puteţi citi textele câştigătoare, dar numai şi numai pentru a-mi comunica apoi cât e de mişto al meu prin comparaţie. Vă mulţumesc anticipat! 🙂

***

O să mă prefac în continuare că dorm, ca să nu mă pufnească râsul văzându-l cum mânuieşte aparatul ăla greoi, convins că face o mare isprava imortalizându-ne. Crede el – pentru eternitate.

Eternitatea nu există, dragul meu.

Da, dar el nu ştie. Mai are mii de ani până să afle că de la un moment dat încolo eşti captiv într-o imitaţie de timp, şi tot ce trăieşti sunt numai materializări absurde ale unor visuri visate pe jumătate.

Oare de ce oamenii acestor timpuri nu îndrăznesc de pe acum să viseze mai altfel, mai cu folos?

Dar ei nu ştiu că nu visează cu folos, lor li se pare minunat tot ce le trece prin cap. Bunăoară, tipul de mai devreme, din gară: mi-a zis că i-ar plăcea să fie bogat, să aibă un automobil deultimă generaţie – ha, ha – şi să-i ia nevestei haine de la Paris.

Ce-i aia Paris?

Un mare oraş al acestor timpuri. Un reper de civilizaţie şi eleganţă.

Ce-i aia eleganţă?

O parte de ne-nţeles a vremurilor în care oamenii nu se îmbrăcau toţi la fel. Puteau să-şi compare hainele, iar unii ieşeau învingători. O competiţie stupidă, dar care pe ei îi distra grozav.

Noi acum suntem eleganţi?

Nu ştiu… Cred ca nu… Ce zici dacă nu te mai ţin aşa? Or să creadă oamenii ăştia că vreau să te sufoc.

Încă puţin, dragule, oxigenul ăsta al lor mă ameţeşte. Vreau totuşi să apuc să dorm un pic. Crezi că ei îşi pot da seama că noi vorbim?

Nu, sub nicio formă. Pentru ei, limbajul telepatic  e unul dintre subiectele acelea despre care se vorbeşte în şoaptă, cum se vorbea la începutul lumilor despre vrăjitorii.

Dar de ce ne-or fi trimis tocmai aici, tocmai acum? Nu că mă plâng, doar aşa am ocazia să fiu atât de aproape de tine… Ar muri ai noştri să vadă că ne atingem.

Da, ar fi o ruşine. Şi totuşi, pentru atingeri invidiez lumea asta atât de înapoiată. Pentru senzaţiastranie, de plăcută electrocutare, dată de contactul cu fiinţa pe care o iubeşti. Ei încă îşi fac copiii contopindu-se.

Vai de mine! Adică… aşa cum am citit, într-o carte foarte veche, că se făcea? M-am cutremurat un pic, dar, recunosc, scena mi-a creat emoţii despre care nici nu ştiam că există. Emoţii vinovate…

Vrei să încercăm? Aici n-am părea nimănui deplasaţi. Toată lumea face dragoste.

Vai de mine, nu mai vorbi aşa! Hai să dormim…

Ştii, Luna, tot experimentul ăsta al întoarcerii în timp, hainele astea ciudate, corvoada de a-mi folosi cele două picioare pentru atâta mers pe jos, când o teleportare poate arde uşor orice distanţă… iureşul ăsta, cohortele de pământeni antici pe care trebuie să le suport zilnic, efortul de a nu mă da de gol explicându-le cum să facă mai uşor lucurile pe care ei se căznesc să le facă… Tot ce trăim acum am acceptat pentru clipele astea petrecute lângă tine.

Cum, nu pentru viitor? N-ai zis tu că informaţiile aduse din aceste vremuri ne vor salva lumea atât de îmbătrânită?

Am zis, dar adevărul e că doream să mă salvez pe mine. Pe noi. Pe copiii noştri concepuţi şi crescuţi în capsule, nu în pântecele tău. De când am început să mă documentez despre aceşti ani, am tânjit după viaţa de care obişnuiam să râd. După clipele astea în care te strâng în braţe, strangulându-te încet, ca să poţi respira. Ştii? În pădurile lor, e şi mai mult oxigen!

M-am gândit întotdeauna la ce am obţinut în toate aceste milenii, nu la ce am pierdut. Am învins definitiv gravitaţia, am subjugat limitele trupeşti, am eradicat bolile, am îngenunchiat timpul. Practic, lupta noastră de azi e născută dintr-o realitate paradoxală: nu mai avem cu cine lupta. Am reuşit atât de bine să ne ferim de orice rău potenţial, încât ne-am înstrăinat. Trăim o perfectă, apăsătoare singurătate hipertehnologizată. Avem o natalitate controlată şi totuşi ne stingem încet, în fiecare zi. Am eradicat frica şi ura punând în locul lor un fel diluat de iubire, astenic, incapabil să ne răscolească. Şi am impresia că în acest vagon de tren înţesat de germeni şi miros dulce-acrişor de sudoare, e mai multă viaţă nepusă în pericol decât în toate locuinţele noastre sterile. Aproape că nu-mi mai e teamă că o să mă îmbolnăvesc. Aproape că-mi doresc să păţesc ceva. Boala ar însemna atâta viaţă… atâta dragoste…

Dragule, ce vorbeşti tu acolo? Mă sperii… Vreau înapoi. Nu putem rămâne aici. Ai început, la fel ca pământenii ăştia antici, în faţa cărora te crezi – şi eşti! –superior, să visezi absurd. Visuri ce nu se pot împlini, visate fără rost. Noi am venit doar ca să plecăm. O întreagă omenire muribundă se bazează pe informaţiile pe care ile vom oferi. Copiii ne aşteaptă, la ei te-ai gândit? Cum i-ai aduce aici, sub ce pretext? Cum s-ar descurca ei printre copii a căror inteligenţă o depăşesc înzecit?

Da, ştiu că ai dreptate, şi totuşi… m-am molipsit cu darul visării absurde. Singura legitimă, până la urmă. Însă ceva din noi, cei de acum, va dăinui.

Ce?

Fotografia făcută de omul ăsta din faţa noastră.O viitoare hârtie îngălbenită, o uimire peste timp.

Dar poate o să o arunce, poate o să se piardă, poate mărturia trecerii noastre pe aici va dispărea.

Nu. O să am eu grijă să nu.

 

N-am avut nimic complet, dar am fost ferit de sărăcia totală. Unora le-am putut părea un om cu voinţă, dar numai eu ştiu câte hotărâri am amânat pentru alte scadenţe, până ce am reuşit să le uit. Am iubit, dar tocmai înlăuntrul iubirilor mele m-am lovit de singurătate. N-am ştiut niciodată să renunţ şi, pe de altă parte, nu m-am priceput să îndrăznesc fără să fiu impulsiv. Am visat excesul şi am trăit măsurat. Iată ce e echilibrul meu. Mă frământă vinovăţiile, dar niciodată n-am fost în stare să le detest până la capăt. Şi cunosc bine motivele pentru care am fost singur, ca şi pe cele pentru care am avut nevoie de dragoste şi de prietenie. Cine citeşte atent ceea ce scriu va observa că nici măcar n-am minţit, încercând să par altceva decât ceea ce sunt. Cum s-ar zice, am trăit mereu la o răscruce. Şi chiar în cărţile mele am făcut acelaşi lucru. Am privit în acelaşi timp spre poezie şi spre proză. N-am fost niciodată capabil de opţiuni limpezi. E, bineînţeles, inconfortabil să trăieşti astfel, dar n-am ce face. Nu mă pot vedea pe un singur talger al balanţei. Şi dacă trebuie să-mi reproşez o vină, ştiu de unde vine reproşul. De la cealaltă jumătate a mea.

(Caminante, Octavian Paler)

 

*

 

Aveam 8-9 ani când a venit la noi la şcoală să asiste la câteva lecţii. În ziua aia ne-a impus directoarea să venim scrobiţi, să nu mâncăm sendvişuri care put, să nu alergăm pe coridoare şi să avem stilourile pline, că nu se ştia la care dintre clase va binevoi să poposească marele om de cultură. Nu ştiam cine e Octavian Paler, dar deja nu-l puteam suferi pentru toată această teroare a pregătirilor dinaintea vizitei lui. Era un freamăt ceauşist în tot demersul, o atmosferă de panică şi slugărnicie pe care eram capabilă s-o detectez ca neavenită, deşi eram un copil.

Paler a venit, dar eu nu l-am văzut. N-a intrat în clasa noastră, dar îmi amintesc (nu ştiu cât de bine) că ni s-au cerut caietele de română pentru a fi înmânate, spre răsfoire, musafirului de vază. Când ne-au fost înapoiate, ni s-a zis: “Domnul Paler a trebuit să se spele pe mâini după ce s-a uitat pe caietele voastre”.

Am suferit să aud asta şi l-am urât de atunci pe moşul ăla îngâmfat care ne tratase ca pe nişte animăluţe insalubre. Nici nu-l văzusem, nici nu-l auzisem vorbind, da-l uram. Iar prin apariţiile televizate de mai târziu, morga lui dură şi atitudinea distantă nu au făcut decât să-mi cimenteze credinţa că acest intelectual înfumurat merita toate gândurile urâte pe care, de când aveam 8-9 ani, le cultivasem la adresa lui.

Am refuzat cu încăpăţânare să-i citesc opera,  iar când apărea la televizor schimbam mereu canalul. Când a trebuit să redactez interviul cu el care a apărut acum câţiva ani în revista Tango, am ascultat materialul audio în silă, gândind obraznic că marele Paler a ajuns, în sfârşit, la mâna mea, că am o sarcină care probabil l-ar umili: să-i fac frazele publicabile, pentru că până şi el, ca orice om căruia i se ia un interviu, se mai întâmplă să înceapă o idee şi apoi să devieze de la subiect, să repete cuvinte şi expresii, să nu se exprime întotdeauna foarte… citeţ.

Abia după ce s-a stins şi după ce eu mi-am cumpărat e-book reader am catadicsit să pătrund cu adevărat în lumea lui. Am vrut în sfârşit să văd ce e dincolo de citatele care circulau frenetic pe Facebook şi de prejudecăţile mele suficient de erodate după atâţia ani. M-a influenţat decisiv şi faptul că am regăsit „Caminante” printre cărţile preferate ale Simonei Catrina şi mi-am zis – tot obraznic, recunosc – că trebuie să fie ceva de capul ei. Al cărţii, că de al Simonei ştiam de mult că e.

Am citit pe nerăsuflate „Caminante” şi „Aventuri solitare” şi uite aşa am început să iubesc un om la care obişnuiam să mă gândesc cu dispreţ. Mi-a fost apoi ruşine de tot ce am gândit rău despre el, deşi poate era adevărat, poate nu a fost, în realitate, cel mai drăguţ şi amabil om din lume. Doar cei care l-au cunoscut personal pot spune mai multe şi chiar mi-aş dori să-mi spună.

Dar citindu-l pe Paler, uneori printre lacrimi cu greu reprimate (că se întâmpla să fiu în metrou), m-am regăsit în suverana lui tristeţe, în singurătatea lui viscerală, în neadaptarea cronică la ridicol, în invidia amestecată ciudat cu desconsiderare pentru dezinvoltura celor avizi să traiască clipa. Îi înţeleg acum melancolia aproape maladivă, romantismul solitar, umorul amărui, nevoia de izolare. Neputinţa de a se amesteca printre cei neasemeni lui fără să încerce un acut sentiment de nesiguranţă şi ratare. Îi împărtăşesc fără rezerve dragostea plenară, dureroasă, pentru vară şi pentru mare. Admir subiectivismul încăpăţânat cu care tratează, în scris, lucrurile, faptele şi amintirile care-l răscolesc. Îmi place la nebunie cum descrie locurile în care a ajuns, numai şi numai prin prisma senzaţiilor pe care acestea i le-au trezit.

Dacă vrei informaţii turistice, nu citi jurnalele de călătorie ale lui Paler, că-ţi pierzi timpul. Eu am adorat să mi-l pierd. Mă fascinează felul în priveşte, cu ochi de suflet, nu de turist, fiecare clădire şi fiecare cer, felul în care disecă fiecare nuanţă a fiecărei întâmplări, cu aerul că şi-ar fi dorit să-i înţeleagă rostul, dar nu poate, şi cu sentimentul trufaş, nerecunoscut nici sieşi, ca de fapt l-a înţeles.

Las mai jos câteva citate din cele două cărţi pe care le-am amintit mai sus: „Caminante” şi „Aventuri solitare”. Şi mă plec, cu priviri umile către stele, cu mulţumiri tardive şi cu revelaţia miracolului, în faţa unui scriitor – acum ştiu – al sufletului meu.

 

****

Esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.

Aventuri solitare

 

Mă tem că viaţa mea a devenit, de mai multă vreme, un fel de imitaţie de viaţă. Şi-a pierdut autenticitatea, pe care o regăsesc aici, la mare, cu o infinită recunoştinţă.

Aventuri solitare

 

De ce credem, oare, că pierderea de vreme e condamnabilă, când ea e, poate, singura care ne permite să ieşim din mecanica unei agitaţii bezmetice? În aglomeraţie, totul se transformă, fără să vrei, în trăncăneală, calcul, publicitate sau, din contră, în conştiinţa mai clară a singurătăţii.

Aventuri solitare

 

Dacă noi suntem opera lui Dumnezeu, marea este capodopera Lui.

Aventuri solitare

 

Viaţa capătă sens doar prin ceea ce iubeşti şi prin suferinţa că ai la dispoziţie un timp limitat pentru a nu irosi această şansă. Restul e vulgaritate. Succes? Glorie? Singura glorie e un trup sănătos. Singurul succes care merită să fie râvnit e să trăieşti din plin şi ceea ce nu poţi obţine. Dacă nu, unica şansă e să fii idiot.

Aventuri solitare

 

De câte ori am vrut să mă lămuresc ce înseamnă a fi obiectiv, a trebuit să mă dau bătut. Cum să te porţi, ca să rămâi obiectiv, în faţa unei mări? Eu, unul, m-am decis să accept fatalitatea de a fi subiectiv. Asta, de bine, de rău, ştiu ce înseamnă.

Aventuri solitare

 

Mă mişc, în genere, în zona tulbure şi indecisă unde singurătatea şi nevoia de alţii se amestecă la fel ca noaptea şi ziua, pe mare, în clipa aceasta. Nu pot nici să fiu, cum aş vrea, deschis, sociabil, nici să mă izolez, cum am, câteodată, impulsul s-o fac, iar incapacitatea de a alege un drum mă costă.

Aventuri solitare

 

N-am reuşit să fiu în largul meu, cu nervii complet destinşi, decât în dragoste, în rest, mă stresează, mă pune în alarmă şi, în final, mă oboseşte orice mă scoate din cochilia mea.

Aventuri solitare

 

Dacă Dumnezeu vrea, întreaga fire vrea, până şi stâlpii de telegraf ţi se abat amabil din cale, când tu te afli beat mort la volan.

Caminante

 

Spania i-a dat Mexicului mai mult decât o limbă, o religie şi barocul. I-a dat tristeţea ei însorită.

Caminante

 

A te simţi singur nu e doar dovada unui gol, ci şi o dovadă că încă n-ai pierdut legătura cu lumea. Remarci absenţa celorlalţi. Uneori, numai prin singurătate suntem solidari.

Caminante

 

Înclin să cred că păcătoşii au adus mai multe servicii credinţei decât cei inocenţi.

Caminante

 

Uneori, diletantismul te ajută să observi ceea ce unui specialist îi scapă. Nu putem vedea toţi cerul ca un astronom, pământul ca un geolog, florile ca un botanist, norii ca un meteorolog, păsările ca un zoolog. Am face din univers un Larousse enorm. Trebuie, probabil, să existe pe lume şi diletanţi a căror singură specialitate e melancolia. Şi, evident, eu fac parte dintre ei.

Caminante

 

Lângă o mare, în timp ce soarele domneşte singur deasupra plajei, nu mai e nevoie de nici o retorică pentru a da un înţeles vieţii. Trupul singur umple lacunele filozofiei.

Caminante

 

O pasiune n-are nevoie de motivări. Ea nu cere neapărat să fie înţeleasă şi explicabilă. Dimpotrivă, începe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfârşind abia când simte din nou nevoia de lămuriri.

Caminante

 

 

 

Ana-Maria Caia m-a întărâtat, aşa că scrisei şi io.

N-am urmărit ştirile din ultima vreme, ştiu de pe Facebook c-a murit regele Cioabă. Deja au apărut bancuri, glumiţe mai făţişe sau mai cu subînţeles, deja ne dăm virtual coate şi zâmbim în colţul gurii la gândul că a mai mierlit-o un bogătan negru, gras şi împuţit. Nu ne sfiim să facem paradă virtuală de rasismul ce ne-a înjunghiat până la os  – pe drept sau pe nedrept, nici nu mai contează. Nu ne nuanţăm veninul, ne strigăm ura în gura mare sau ne-o lăbărţăm în postări înfumurate, cu iz arian, pentru că, nu-i aşa, ţiganii merită să moară. La fel şi homosexualii, şi curvele, şi ateii, şi evreii, şi musulmanii (că e terorişti, da-i dreaq) –  mă rog, toţi care nu se aliniază perfecţiunii noastre închipuite. Strâmbăm din nas a dispreţ la felul grijuliu în care îşi aleg cuvintele cei din ţările mult mai civilizate decât a noastră (că dacă nu şi le-ar alege cu grijă, ar putea merge la pârnaie), pentru că, nu-i aşa, noi nu suntem ipocriţi. Noi avem opinii ferme, ce e-n guşă şi-n căpuşă, şi ni le spunem, nene, sub umbrela unei libertăţi de exprimare înţelese tot atât de profund pe cât înţelege un ţigan (sîc!) analfabet poezia lui Eminescu. Uitând că tot ipocriţi suntem şi atunci când nu facem pipi pe trotuar, deşi ne vine, când n-o luăm pe la spate, pe stradă, pe-o gagică bună, sau, după caz, nu încalecăm din senin un mascul cu fese tari. Autocenzura se pare că e funcţională, multe din câte am face nu facem pentru că ne opresc educaţia şi gradul de civilizaţie la care se presupune că am ajuns, însă datul cu părerea despre alţii a rămas la nivel instinctual de epocă de piatră.

Nu-mi plac oamenii care fură, care înşală, care omoară, care violează. Nu-mi plac oamenii care miros urât, oamenii care se pipăie în public, oamenii care scuipă seminţe în tramvai, oamenii care ascultă muzică – orice muzică – dată la mximum în maşină. Nu-mi plac omenii care, din ignoranţă sau rea voinţă îşi extind drepturile lor ignorându-le sau încălcându-le pe ale mele. Nu-mi plac mulţi oameni şi totuşi evit cât pot calea facilă de a pune etichete unei etnii sau unui grup social care pare că, în ansamblu, nu-mi împărtăşeşte valorile. Pentru că, de exemplu, atâta vreme cât există un singur ţigan cinstit şi un singur român hoţ, antiteza “noi, românii” versus “ei, ţiganii” e stupidă, periculoasă, păguboasă şi anticreştină – aviz celor care flutură mereu câte o Biblie, dar habar n-au ce scrie în ea.

Să fii politically correct (în special în abordările publice, că la tine în cap şi între pereţii casei tale poţi fi vajnic urmaş al lui Hitler, treaba ta) e apanajul oamenilor evoluaţi spiritual, al celor care ştiu să facă diferenţa între problemă şi culoarea sursei ei, între căutarea de soluţii şi căutarea gibonică de scandal. Însă dacă această fineţe a raţiunii ar fi fost la îndemâna tuturor, am fi trăit o istorie plictisitoare, fără pogromuri, holocausturi şi războaie de secesiune care au ţinut ocupată ceva vreme o parte însemnată din populaţia isterică a globului. Şi care încă o mai ţin, numa’ că acum războaiele sunt mai subtile şi ticăloşii (ambelor tabere) mai laşi.

Mă rog, nu vreau să intru prea adânc în analize sociale care, evident, de la un punct încolo mă depăşesc. Dar fiindcă e democraţie şi avem toţi dreptul să ne dăm cu părerea, părerea mea e că în ziua de azi e tare greu să alegi pe cine să dispreţuieşti mai abitir.

Pentru că, revenind la subiectul care a inflamat media de câteva zile bune, mai dizgraţios decât ţigănismul virulent mi se pare antiţigănismul la fel de virulent venit din partea unora pe care dacă-i cauţi la dinţi şi-i miroşi la subraţ, ai putea să juri că sunt ţigani.