Tocmai am plâns cu sughiţuri la Grey’s Anatomy – episodul cu prăbuşirea, cunoscătorii ştiu ce şi cum. L-am plâns şi pe Wilson, în House MD şi, în general, plâng de nu mai ştiu de mine la filme, şi la cele bune, şi la cele proaste, dacă e ceva de plâns. Sau râd de mă ţin de burtă, după caz, deşi ştiu foarte bine că intru într-un joc, că nimic din ceea ce văd nu-i adevărat, că sunt victima benevolă a unor iluzii ce dau chiar dependenţă.

Şi am o vagă bănuială că nu-s chiar singura de pe lume în tabăra asta a plângăcioşilor sau hliziţilor din motive imaginare. Încasările de la Hollywood, Bollywood şi Romania Film stau mărturie vagilor mele bănuieli.

Şi totuşi, ne simţim înşelaţi de Gog. Sau de Iosefini, sau de David Copperfield, deşi toată ziua bună ziua nu facem altceva decât să ne lăsăm înşelaţi de Robert De Niro, Patrick Dempsey sau Meryl Streep. Ştim sigur că, de câte ori îi plângem, lor nu le stă inima de-adevăratelea, nu sunt mutilaţi, nu sunt înşelaţi, nu suferă câineşte din cine ştie ce pricină ticluită de scenarişti şi regizori pricepuţi. Ci se ridică din colbul în care şi-au dat, sub lacrimile noastre disperate, duhul, şi se duc, vii şi nevătămaţi, către vilele lor din LA şi spre conturile lor de sute de milioane de dolari. Am ridicat iluzia la rang de artă, când vorbim de cinematografie şi-o terfelim când e vorba de “magia” care ne este livrată de secole sub cupolă de circ sau, mai nou, pe ecran de televizor.

E ok să boceşti ca prostu’ că moare Brad Pitt într-un film şi după aia ia bătaie în următorul, dar dacă vreun purtător de joben îndrăzneşte să scoată un iepuraş din imensa-i pălărie, îţi simţi insultată inteligenţa ta de om raţional, absolvent de postuniversitară. Într-un joc intri, pe altul nu eşti în stare sau nu vrei să-l pricepi, deşi are reguli asemănătoare şi se ocupă cu acelaşi tip de comerţ: vinde iluzii.

Eu iubesc filmele şi ador să fiu “înşelată” de poveştile lor, dar gust cu aceeaşi inocenţă şi spectacolele de magie. David Copperfield, în vremurile lui de glorie, se prezenta în faţa populaţiei şi afirma cu arogantă nonşalanţă: “Eu voi face să dispară Statuia Libertăţii!”. Şi într-un fel, numai el şi echipa lui ştiu cum, făcea asta, sub privirile uluite ale auditoriului care oricum nu credea nicio secundă că acea statuie chiar a dispărut. Dar savura iluzia, gusta spectacolul, raţiunea nu avea ce cauta în povestea aia, era adormită voit.

V-aţi uita la un spectacol de iluzionism în care magicianul apare pe scenă, cu o figură spăşită şi începe să se justifice: “Bună ziua, eu acum voi face iepuraşul să apară din joben. Adică o să vi se pară vouă că apare de acolo, e de fapt un truc. Unul pe care o să-l explic dup-aia pe You Tube, ca să fie toată lumea mulţumită”? Aţi mai urmări un film cu Brad Pitt (nush ce mi s-a pus azi pata pe omul ăsta!) dacă, după genericul de început, ar apărea adorabila mutră a starului care ar explica pe înţelesul tuturor, să nu se simtă nimeni indus în eroare: “Dragii mei, e doar un film. O să vi se pară că mor, dar nu-i adevărat, după aia mă ridic şi plec acasă, mă aşteaptă Angie cu masa pusă”? Ar fi absurd, nu?

Ei intră în joc, noi intrăm în acelaşi joc, pentru că aşa funcţionează lucrurile în domeniile astea de activitate. Căci poate fi ceva mai tentant şi mai îmbătător pentru suflet decât evadarea, fie şi pentru un minut, dintr-o realitate ale cărei reguli stricte te copleşesc? Decât întoarcerea la copilărie, la inocenţa încă nepervertită de aflarea legilor fizicii, chimiei, biologiei?

Deci da, din punctul meu de vedere, Gog e la fel de şarlatan ca şi Brad Pitt. Menţionez numele de Gog pentru că-i la modă subiectul acum şi pe-al domnului Jolie că n-am găsit altă rimă, dar puteţi pune în locul lor orice nume de iluzionist ori actor, celebri sau debutanţi, pricepuţi ori stângaci.

Sigur, dacă ne-am săturat de visare şi de privit spectacolul (şi pe cel de circ, şi pe cel actoricesc) cu ochi naivi, de copil  – aşa cum e firesc, de fapt, să fie privit  – ne putem încorda neuronii să despicăm firul în şaişpe şi să punem în discuţie valoarea şi oportunitatea unui act artistic, notorietatea personajelor, fineţea execuţiilor, gusturile, până la urmă, chiar dacă se spune că acestea nu se discută.

Dar mi se pare o pierdere de vreme să diseci principiul de funcţionare al unei discipline, să ţi se pară nedrepte nişte mecanisme de acţiune fără de care acea disciplină n-ar exista. Pe mine, deşi am udat deja două batiste din cauza lui Lexie, nimic pe lumea asta nu mă încântă mai tare decât să mă las păcălită de scriitori, actori, „mentalişti”, magicieni…

Ne naştem singuri şi murim singuri – nu mai ştiu cine a zis asta, un om foarte inteligent şi foarte pesimist, pesemne, aşa cum sunt toţi oamenii din cale afară de inteligenţi.

Şi între cele două uriaşe singurătăţi, înşirăm de-a lungul vieţii miliarde de solitudini mai mititele, dar tăios de ascuţite. Când plângem, ne simţim mai singuri ca oricând, şi nici măcar o apăsare prietenească, pe umăr, nu ne poate smulge decât un zâmbet de suprafaţă, prin care să arătăm celui care ne e alături că încercarea sa de a ne sprijini sau înveseli nu e în zadar. Când hohotim de râs, ne vedem înconjuraţi de guri ce iau, mimetic, formă de zâmbet, dar ceva îmi spune că fericirea nu-i un sentiment generator de empatii puternice – oamenii se bucură pentru tine cu măsură şi, uite aşa, în delirulile tale euforice, se face că tot singur eşti.

Numai iubirea te contopeşte, fie şi pentru o fracţiune de destin, cu celălalt. Numai în dragoste n-ai cum să fii singur, chiar şi duioşiile neîmpărtăşite te fac, prin simpla şi deseori penibila lor exaltare, parte a unei poveşti care se scrie pentru doi. Important e să vrei pe cineva, să tânjeşti după jumătatea lipsa. Măcar aşa desenezi un contur geamăn, îţi validezi dreptul la respiraţie în tandem.

Eu mi-am trăit cinci ani din viaţă fără să iubesc pe nimeni. Nu mi-i amintesc absolut deloc. Nu pot reda nicio scenă publică sau domestică, nicio întâmplare din acea perioadă. Atunci am fost cel mai singură, atât de singură, încât nici măcar nu existam.

*

Dintre toate lucrurile pe care m-am obişnuit să le fac singură, cel mai greu îmi este să vorbesc cu mine. Dacă mi-ar fi uşor, ar suna un pic maladiv, ştiu…

Pentru că sunt încăpăţânată şi nu mă ascult deloc. Ca un copil de-ăla razgâiat, cum remarc că propria-mi conştiinţă şi-a pus bărbia-n pumn şi are chef de vorbit serios, eu îmi bag degetele în urechi şi lălai isteric, ca să nu aud neam ce tot încearcă îngerul de pe un umăr să-mi spună. Printre lălăieli (că mai şi obosesc, la intervale destul de scurte), îmi dau seama că imaculatul mă ceartă. Îmi spune să fiu mai curajoasă. Mai puţin cinică. Mai optimistă de-adevăratelea şi nu numai aşa, de ochii lumii. Mai veselă în profunzime, nu doar prin hăhăieli care ascund tristeţi monumentale. Mai puţin timidă. Mai puţin revoltată. Mai puţin furioasă pe oameni care, de altfel, chiar merită furia mea. Mult mai puţin, infinit mai puţin orgolioasă mă tocăne la cap conştiinţa mea că ar trebui să fiu.

În timp ce îngeraşul de pe un umăr îşi smulge bucliţele încercând să aducă nebuna pe calea cea dreaptă, necuratul de pe umărul vecin stă picior peste picior şi-mi şopteşte suav la ureche numai tâmpenii. Minciuni frumoase ori adevăruri splendide care nu-mi folosesc la nimic. Idei seducătoare, dar imposibile. Ciudăţenii, ispite, revolte care-s motorul multor lucruri pe care le spun sau le scriu aşa, din senin.

Nu-mi place de mine când sunt rea, dar nu-mi place de mine nici când sunt proastă. Nu mă suport bârfitoare, ranchiunoasă, plângăcioasă, dar nici seninătatea tâmpă nu poate fi prietena mea. Autoanaliza din perioadele mele de solitudine arată cu degetul, dar nu ia nicio măsură drastică. Din conversaţiile cu mine ies tot timpul trântind uşa şi fac apoi tot cum mă duce capul – de fapt, cum îl îndeamnă pe cap drăcuşorul de pe umărul duşman.

*

O colegă mi-a povestit cum băieţelul ei de câţiva anişori plânge în fiecare toamnă, pentru că nu poate lipi frunzele la loc în pom. Şi eu, deşi am ani mult mai mulţi la activ, jelesc copilăreşte după fiecare boschete scuturat, pentru că l-aş vrea, în mod absurd, bradul verde şi falnic care n-a fost niciodată.

Am învăţat, totuşi, să nu mai am încredere în aglomeraţiile cu iz de clan înţelept. Să nu mai pun preţ pe cuvinte menite să mă facă să mă simt mai puţin singură. Să nu mai judec unele fapte după emoţiile fierbinţi care-mi aşază, în fiecare pliu de suflet, receptori mincinoşi, infestaţi cu microbul autoamăgirii. Învăţ o grămadă de lucruri, zi de zi, dar sunt un învăţăcel prost şi leneş, care fuge de la orele de prezent şi se refugiază în decorurile îmbătătoare ale unor clipe de mult apuse.

Şi totuşi, singurătatea are farmecul ei. Are speranţă, are aşteptări colorate, desenează viitorul după chipul şi asemănarea viziunii mele despre fericire. Are înţelepciune, are echilibru, are un fel de radar pentru situaţii cu potenţial dramatic. Are şi prudenţă în alegeri – poate prea zeloasă, ce-i drept – şi-ţi oferă luxul de a te detaşa mai lesne de marile compromisuri are vieţii, dar şi de tocmelile ei meschine. Asta, când e în toane bune…

În aşteptarea febrilă a lui House, personajul ce se joacă fascinant cu mintea mea şi mă obligă la introspecţii incomode, ce naiba să fac? Mă uit la Grey’s Anatomy, o soap-opera modernă care n-are cum să nu te prindă, într-atât e de plină de clişee. Dar ce-s clişeele dacă nu adevăruri repetate şi reinterpretate obsesiv, fără ca rezultatul să fie vreo învăţătură de minte de pe urma lor?

Cele mai delicioase ţin de cum anume se derulează o relaţie de amor. Păi ea începe bine – cum altfel?  – şi se sfârşeşte prost, că dacă n-ar fi, nu s-ar mai sfârşi. Iar între punctele A-de început şi B-de sfârşit ale fiecărei iubiri se interpun câteva, sau zeci, sau sute de motive, mai importante sau mai meschine, ce se pricep de minune să-ţi pună pe butuci visele de trai etern alături de omul fără de care juri că n-ai putea să respiri. Firava experienţa personală şi viguroasele exemple din jur mi-au demonstrat însă că în lupta dintre ipoteticul nostru suflet pereche şi gărgăunii din propriul cap, ne situăm, în majoritatea cazurilor, de partea gărgăunilor.

Dar să revenim la Grey’s, că mă luai cu vorba. În serialul cu doctori ireal de sexi, pe lângă zaharisitul cuplu Meredith-Derek, pe marginea căruia n-am ce să polemizez, există unul cu mult mai interesant, din punctul meu de vedere: cel format din ambiţioasa, capricioasa, geniala Cristina Yang şi Owen Hunt, insipidul ei soţ. (Nu e vina lui că-i insipid, ci a scenariştilor, că n-au conturat personajul mai apăsat – tipul pare total lipsit de personalitate, evoluţia lui în poveste e parazitară, oarecum, evoluţiei celorlalte persoanje cu istoric şi trăiri mai vehemente).

Numai că, în ultima vreme, cum stătea Owen şi-şi făcea datoria de soţ cuminte al unei femei egocentrice şi cu evidente probleme de adaptabilitate la traiul în doi, pacea căminului s-a stricat. Şi asta pentru că domnul tânjea după moştenitori, iar doamna nu şi nu, deşi dovedise, în nenumărate rânduri, că-i capabilă să se  apropie de un copil fără să-l muşte.

Ştiu că tocmai vă rezum un calup de episoade pe care mai mult ca sigur le-aţi văzut, dar nu pot să trântesc concluzia aşa, pur şi simplu, fără să mă joc un pic de-a cuprinsul.

Ei bine, în timp, acest grăunte al discordiei s-a transformat într-un bolovan ce ameninţă să strivească fericirea a doi îndrăgostiţi care până mai ieri se înţelegeau din priviri şi se pipăiau vârtos, ca doi adolescenţi în călduri, prin vestiarele spitalului. Bine, apucătura asta o au cam toate personajele din serial, semn că adrenalina provocărilor medicale vine la pachet cu un libidou exacerbat.

Eu, femeie simţitoare şi romantică de felul meu, tot aşteptam ca instinctul matern al încăpăţânatei cu ochi oblici să fie gâdilat fie de insistenţele lui bărba-su, fie de proximitatea cuplului reclamă la pastă de dinţi Meredih şi Derek, proaspeţi părinţi de adorabil bebe înfiat. Dar aş! Cristina Yang o ţine pe-a ei – nu vrea copii! Dar îl vrea lângă ea pe bărbatul care vrea copii, aşa că dumnealui ar face bine să nu mai vrea! Şi săracu’ n-a mai vrut, de ochii soaţei şi-ai lumii, o vreme, apoi aspiraţiile personale s-au răsculat din nou în detrimentul armoniei conjugale. De-aici şi până ca infidelitatea să-şi bage coada prin crăpăturile unei relaţii colecţionare de frustrări n-a mai fost decât un pas. Domnul soţ a călcat un pic în străchini – căpătând astfel în faţa mea, spectator egoist, o brumă de personalitate. Însă câştigul în materie de dinamică a scenariului a fost puternic contrabalansat de empatia pe care mi-a trezit-o drama unei femei trădate, pe de-o parte şi din vina ei, în amor.

Ce concluzie tragem noi de aici? Că dragostea învinge absolut totul, mai puţin dorinţa de-a avea sau nu copii, de-a locui la casă ori la bloc, de-a ţine banii separat sau la comun, de-a face sau nu sex oral, de-a te ruga lui Dumnezeu sau lui Allah. Orice mister ne poate apropia şi orice rahat ne poate despărţi – o dovedesc divorţurile pe bandă rulantă din ziua de azi. D-apai diferenţele majore în felul de a vedea viaţa, viitorul, traiul împreună! Să mizezi pe faptul că omul de lângă tine va renunţa într-o zi la încrâncenările lui şi le va adopta pe ale tale e o adevărată loterie – asta ca să recurg la unul dintre cele mai uzitate clişee ce împânzesc discuţiile despre durabilitatea unei relaţii. Nimeni nu renunţă, pentru dragoste, la ceea ce-şi doreşte cu adevărat, oricâte basme cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene ni s-au turnat în cap. Sau dacă e nevoit să renunţe, oricum din momentul ăla dragostea e cu un picior în groapă. Ideal ar fi ca amândouă jumătăţile să aibă visuri gemene, altfel întregul agonizează până-şi dă obştescul sfârşit. Merge şi să negi, un timp, să acoperi cu duioşiile din prezent năzuinţele de viitor, numai că, pe termen lung, nicio drăgăleală nu poate şterge cu buretele faptul că, din punct de vedere social, sexual sau aspiraţional, unul e hăis, iar altul cea. Un sărut poate opri timpul în loc, e-adevărat, dar când acesta o ia din nou la trap, după cum are prostul obicei, romantismul e îngenuncheat de nazuinţe reprimate, preconcepţii adânc înrădăcinate şi inexplicabile capricii ale firii (adică tot ceea ce denumim, printr-un termen sec, temperament).

Aşadar, eu te iubesc şi tu mă iubeşti. Până aici, minunat! Acum, în afara ipotezei că avem 14 ani şi ni se rupe de ziua de mâine, hai să punem de la început pe tapet toate lucrurile la care unul dintre noi nu vrea neam să renunţe şi pe care celălalt poate că le urăşte din toată inima. Altfel, într-o zi hâdă, ele se vor iţi şi mai puternice din văgăuna de suflet în care le-am îndesat şi vor omorî în chinuri toată splendida nemurire dintre noi.

Ca de fiecare dată înainte de Paşte (sau de alte sărbători ce implică slujbe, rugăciuni şi mese întinse), preacuvioasele şi nutriţioniştii încep să moară de grija noastră.

E drept, azi am fost în supermarket şi lumea se călca în picioare – dar n-o să mă apuc acum să strâmb din nas cu superioritate vizavi de lăcomia maselor, că eu ce Doamne iartă-mă căutam acolo, dacă nu tot candele, cola şi carne de mici? Încercând să-mi strecor căruciorul prin mulţimea ce se-agita brownian şi gălăgios, am filosofat totuşi în gând pe marginea faptului că străbaterile noastre religioase sunt cu mult mai diluate decât entuziasmul culinar. Aşa stau lucrurile şi aşa vor sta în veci, dar suntem neobosiţi în a remarca an de an, cu indignare ipocrită, că burta iese câştigătoare în lupta inegală cu firavele trăiri divine.

Cei care altă treabă n-au şi vor să echilibreze balanţa nu apelează însă la inocularea blândă şi eficientă a conceptelor sănătoase, ci vor să taie bolnavul cu toporul, fără anestezie, pentru a extrage răul din el. De-aia bolnavul le râde în nas şi nici nu se aşază pe masa de operaţie. Azi, când mă întorceam, după cum v-am spus, de la supermarket, la radio o tanti ne amintea că numai mâine nu-i poimâine, învie Isus, iar în noaptea sfântă vom da iama ca disperaţii în ouă roşii şi drob. Soluţia dumneaei? Să mergem la slujbă, cu pas mărunt şi capul plecat, bineînţeles. Iar când ne întoarcem acasă, cu lumină în mâini şi gol în stomac, să nu care cumva să ne treacă prin minte să umplem golul cu bunătăţi pregătite conform tradiţiei! Ci să mergem la culcare şi abia dimineaţă să mâncăm, dar ghici ce: fructe şi salată! (?!?!)

Pe bune, nu vreau să fac apologia îmbuibării, dar voi cunoaşteţi vreun pui de creştin care să vină de la slujba de Înviere şi să aterizeze direct în pat? Iar a doua zi să mănânce, în loc de pască, leuştean? Ce şanse sunt să nu mai umple românii saloanele de terapie intensivă în urma acestor intervenţii radio-tv  fandosite şi cretine? Absolut niciuna! Dacă vrei să eviţi înroşirea liniei 112, fă o campanie realistă, nu-ţi răci gura şi nu mânca spaţiul publicitar cu tâmpenii pe care, pe bună dreptate, nu le ia absolut nimeni în seamă! Aminteşte-mi c-ar fi indicat să nu mănânc de Paşte chiar tot drobul, ci doar câteva feliuţe. Să ciocnesc ouă cu toţi din neamul meu, dar să nu le bag la ghiozdan în aceeaşi zi. Să pun pe masă şi un bol de fructe, lângă stufatul de miel. Să fac pauze între felurile de mâncare, să nu beau până cad sub masă, să am grijă să nu exagerez cu nimic, mai ales dacă am ţinut post, căci organismul nu poate face faţă unui brusc dezmăţ bahic şi culinar. Dă-mi sfaturi pe care să le pot urma, nu mă umili cu îndemnuri pentru care, în cel mai bun caz, şi asta dacă sunt în toane bune, mă voi abţine să te înjur.

Şi de ce n-aş fi în toane bune, vine Paştele şi dereticarea prin toate cotloanele spiritului e în toi. Pe Facebook a început frenezia ideilor de gândire şi acţiune care-ţi asigură fir direct cu Ăl de Sus. Se începe în forţă, că n-avem timp de încălzire. Iartă-ţi duşmanii! – nechează învolburat dudui cuprinse de transa facerii de bine, iar eu mă gândesc cu groază că am mari probleme în a nu-mi mustra pe faţă sau în gând prieteni buni care mi-au făcut nişte nefăcute. Până la a-mi ierta duşmanii – ceea ce nu cred că se va intampla în viaţa asta, poate în următoarea – mă gândesc că ar fi drăguţ ca, măcar la ceas de sărbătoare, să-mi ţin gura şi să nu mai scot pe ea critici tăioase şi miştouri deranjante. Să mai fac economie de bârfuliţe fără rost, să-mi reprim pornirea de a face pe deştepta, de-a reteza frazele care nu-mi convin, de-a răspunde mutros la întrebări când sunt ocupată cu altceva, de a-mi da ochii peste cap când trebuie să explic cuiva un lucru care mie mi se pare simplu de tot. Deci, să mă iertaţi, dar eu mai am de umblat la reglajul grosier, până la fineţuri de-astea gen a-i absolvi de vină pe cei care mi-au pus destinul pe butuci mai e cale lungă. Şi aş putea pune pariu că n-am rămas ultima creştină căreia nu-i e tocmai la îndemână să-şi pupe călăii. Dacă mă înşel, felicitări celor care au reuşit să se lepede de toate meschinăriile de care sunt în stare şi pot sări câte două trepte către cel mai înalt nivel de şlefuire interioară! Altfel, sunt doar trufaşi şi caraghioşi, şi n-au reuşit altceva decât să mă facă să mai păcătuiesc niţel, scriind aceste rânduri deloc pioase, în prag de sfântă sărbătoare.

Pe care, atât cât mă pricep eu, v-o doresc liniştită, îmbelşugată, calmă, odihnitoare pentru trup şi, pe cât posibil, primenitoare pentru suflet. Paşte fericit!

Pentru că mă fascinează dualitatea naturii umane, m-am gândit să încropesc un Top 10 al celor mai întâlnite afirmaţii în care nu cred nici măcar cei care le fac. Unele dintre ele nu-mi sunt deloc străine – asta aşa, ca să-mi pun puţină cenuşă în cap înainte de a arunca alţii cu ouă.

1. Eu nu mint niciodată. (No comment.)
2. Eu nu judec pe nimeni, numai Dumnezeu are dreptul să judece! (După ce varsă această platitudine, orice demn urmaş al maicii Tereza începe să se laude cât e el de echidistant şi de neutru mai abitir ca Elveţia, mascând sub un discurs împăciuitor răutăţi mai mari decât ale acelora care-şi exprimă făţiş indignarea sau dezacordul faţă de apucăturile unui seamăn de-al lor.
3. Ce dacă m-a părăsit, eu nu-i doresc nimic altceva decât fericire alături de noua pereche! (Da, ştiu, colcăie planeta de altruişti şi de adepţi ai iubirii necondiţionate, de-aia nu mai prididesc procurorii să instrumenteze cazurile de crimă pasională, iar administratorii de site-uri să şteargă spamurile veninoase ale frustraţilor în amor.)
4. Pentru mine nu contează banii, eu muncesc numai de plăcere. (Culmea e că absolut toţi cei care debitează supărător de des gogoaşa asta răsuflată nu par deloc genul care să mănânce numai biscuiţi cu ceai.)
5. Îi iubesc la fel de mult pe toţi copiii mei. (Puţine familii cu doi sau mai mulţi copii am întâlnit până acum în care să nu existe copilul-febleţe. Şi totuşi, aceasta e cea mai nobilă formă de ipocrizie, la care nu trebuie renunţat nici în ruptul capului! Cel mai grotesc lucru mi se pare să afirmi cu seninătate (sau, şi mai rău, să scrii) că îţi pasă mai mult de primul născut (sau de ultimul, după caz), că un copil e minune dorită, iar altul doar rupere de prezervativ. Cel din urmă simte oricum că-i pe locul secund, chiar nu are nevoie să vadă adevărul mâzgălit pe toate gardurile, dintr-un exerciţiu de stupidă şi crudă onestitate. Deci, în afara cazului puţin probabil în care un nazist dotat cu o cameră de gazare, ca în Sophie’s Choice, te pune să alegi, singurul răspuns corect este: Îi iubesc pe toţi absolut la fel!)
6. Pe mine nu prea mă duce capul. (Ei, ştii că te duce, dar te alinţi, cum o facem cu toţii. Fiecare crede, în sinea lui, că are un mod de gândire exemplar şi o logică imbatabilă, dar de-aia s-a inventat modestia, cică nu-i frumos să defilezi cărându-ţi pumni în piept. Prostia şi răutatea sunt, invariabil, bolile de care suferă alţii, nu noi.)
7. Aş vrea să-ţi spun ceva, dar nu vreau să te superi… (Ba chiar nu-ţi pasă absolut deloc, că altfel te-ai abţine. Ştii sigur că o să scoţi pe gură ceva ce mă va face să-mi ies din minţi, însă tu trebuie să spui chestia aia şi o vei spune. Iar dacă mă supăr, e numai problema mea.)
8. Mie îmi plac femeile puternice şi independente, aspectul fizic nu contează, spuse el. Iar eu pun preţ numai pe sufletul unui bărbat, suspină ea. (Unu’, doi, trei, şi: Ha! Ha! Ha! Ha!)
9. Eu îmi iau haine de firmă doar pentru că sunt de calitate. (Da, sunt absolut convinsă că ai dat 200 de euro pe maioul ăla Gucci doar pentru că rezistă perfect la zece de spălări!)
10. Nu îmi pasă câţi intră sau comentează pe blogul meu. (Yeah, right!)

N-am ştiut niciodată să mă bucur pe deplin de momentele intense din viaţa mea. Sau de momente, pur şi simplu. Îmi lipseşte talentul de-a savura, spontan, fiecare bătaie de inimă care-mi pompează sânge în vene şi seminţe de-amintire în suflet. Prezentul simt că-mi scapă printre degete, mă înţeleg însă excelent cu trecutul şi nimeni nu-i mai iscusit ca mine în a face planuri entuziaste pentru la anul şi la mulţi ani. Mă pricep să tânjesc după ceva sau, şi mai abitir, după cineva, mă sfredeleşte în permanenţă un dor de tot ce-am iubit şi-am pierdut, de tot ce-am iubit şi nu m-a iubit, de tot ce-am iubit şi n-am ştiut să-mi însuşesc  niciodată.

Întrebaţi-mă ce simt acum! Tic-tac, tic-tac… Nu ştiu, aştept să treacă clipa asta nesuferită şi apoi o să vă povestesc bucuroasă (ori tristă) despre ea. Despre ce-a fost sau ce ar fi putut să fie o să înşir rânduri întregi de blog, şi poate voi mai avea curaj să scot încă o carte în care să toc mărunt clipe de mult scurse şi să desenez, cu lux de amănunte, scenarii alambicate despre viitor.

Nu ştiu cât mă pasionează călătoriile, în sine, în raport cu meticulozitatea plănuirii lor. Să mă gândesc că voi pleca la Paris a fost infinit mai interesant decât să fac frumos la poză, între picioarele cenuşii ale turnului Eiffel. New-York-ul pipăit, şi gustat, şi plâns a pălit în faţa nopţilor pierdute visând cu ochii deschişi la el. Numai Barcelona a ştiut să-mi pună stăpânire pe suflet în timp real – dulce, sfâşietor de frumoasă excepţie…

Ador să fiu invitată undeva pentru că-mi place la nebunie să mă pregătesc pentru evenimentul ce va să vină. Dacă e unul cu ştaif, preocuparea găsirii rochiei potrivite, a pantofilor mirobolanţi, a machiajului seducător, a coafurii fără cusur se înfruptă cu plăcere din minute, ore şi zile întregi ale existenţei mele în care – nu-i aşa? – ideal ar fi să trăiesc clipa. Apoi vine seara cu pricina. Mă simt stânjenită în rochia aleasă cu grijă, pantofii îmi chinuie tălpile, transpir şi machiajul îmi curge, iar coafura nu rezistă, deşi tonele de taft cu care am asamblat-o îmi dau mâncărimi şi mă fac să mă comport caraghios în încercarea mea imposibilă de-a părea relaxată şi sigură pe mine. Apoi, ori cineva mă enervează şi-mi strică dispoziţia, ori cineva care voiam să vină nu vine, ori îmi pică ochii de somn fix la miezul nopţii, când petrecăreţii au destul alcool în sânge pentru a lăsa deoparte scrobelile şi a începe distracţia.

Îmi place să trebuiască să plec, dar vai, cât e de bine să mă întorc acasă, oriunde aş pleca! Vreau să fiu fericită, dar fericirea mă sperie, cu un zel nebun îi caut cusururi, lipsa melancoliei mă face să par – în ochii mei – frivolă şi proastă.

Azi mi-am amintit (v-am spus deja că sunt bună la sportul ăsta) o întâmplare antică şi idioată… Aveam 18 ani şi eram îndrăgostită. Şi fericită, başca, dar asta pot afirma cu tărie abia acum, după o mie de ani de la moartea acelor clipe al căror farmec n-am ştiut deloc să-l gestionez.

Iubitul meu de-atunci, înamorat şi el lulea de mine, venise în vizită. Mă îmbrăţişa şi mă pupa de mă albise, iar eu nu-i răspundeam la-mbrăţişări, pentru că eram prea ocupată să urmăresc o stupiditate de emisiune intitulată “Veniţi cu noi pe programul doi!”. Sorbeam fascinată replicile caraghioase şi poantele răsuflate ale Marinei Almăşan, iar săruturile moi şi tandre aşternute pe ceafa mea mă enervau la culme. N-aveam probleme şi cred că încercam să mi le confecţionez, mai ales că, în acea perioadă, Metallica scosese un nou album şi mă-ncurca rău de tot că n-am destule frământări sufleteşti ca să mă pot tângui cum se cuvine pe Nothing Else Matters. La naiba, iubeam şi eram iubită, o stare de fapt total nepotrivită pentru aşa minunăţie de baladă rock!

Nu ştiu de ce mi-e mai uşor să vreau decât să am. Să sper decât să mi se dea. Să regret amarnic decât să sar în sus de bucurie. Bag sama că-i vreun defect de fabricaţie, altfel nu-mi explic fenomenul. Am părinţi iubitori, prieteni devotaţi, admiratori sinceri şi-am trecut în viaţă doar prin drame suportabile, aşa cum trece orice om născut sub o stea cât de cât norocoasă. Şi totuşi, o voluptate a tristeţii mă domină, zace în mine un preaplin de lacrimi pe care ard de nerăbdare să le plâng, iar zambetele-mi par pe cât de efemere, pe atât de lipsite de substanţă… Ştiu să râd în hohote, câteodată cu manifestări chiar prea infantile pentru etatea mea, dar gândul posesiei unor clipe de tihnă mă sperie îngrozitor: când le trăiesc, mă simt ca un hoţ de diamante: mândru de prada sa, dar terorizat de perspectiva că, inevitabil, într-o zi va pierde tot ce are.

Vreau să fiu fericită! – urlu în stânga sau în dreapta, aderând conştiincioasă la trendul hedonist al acestei epoci. Şi am impresia că mint cu neruşinare. De fapt, mi-e frică de fericire, pentru că, mi-a zis mie cineva, fericirii îi ţin invariabil trena cele mai crunte dezamăgiri. Pe care de altfel le savurez, pe care le înţeleg, singurele cărora le pot desena un contur apăsat şi clar, în chinuitorul şi nedreptul paradox al vieţii mele.

Despre orice produs lansat pe o piaţă mai trebuie să trăncăni din când în când, pentru ca lumea să nu uite de existenţa lui. La naiba, chiar şi Coca-Cola îşi face reclamă constant, deşi nu pare c-ar mai avea nevoie!

Aşa că m-am gândit să mai scriu şi eu câte un cuvânt, două despre cartea mea, dar m-am trezit că am epuizat toate ideile de prezentare, plus că mi se pare aşa, nu ştiu cum, să încep (iar) să mă laud singură. Şi atunci, preluând ideea de pe unele site-uri comerciale unde, pe pagina fiecărui produs, sunt prezentate opinii ale clienţilor, m-am gândit că persoanele cele mai potrivite să vorbească despre cartea mea sunt - nu-i aşa? -  chiar cititorii ei.

Reproduc mai jos o mică parte dintre mesaje, aşa cum le-am primit pe mail, pe blog sau pe Facebook. Toate m-au emoţionat în egală măsură, la toate am bocit citindu-le (nu-mi venea să cred că omul ăla s-a deranjat să-mi scrie mie aşa cuvinte frumoase) şi absolut toate mi-au dat aripi, şi încredere în mine, şi convingere că n-am fost totuşi exagerat de ridicolă sau de trufaşă să iniţiez acest proiect. Sper să nu comit o prea mare indiscreţie pentru că public mesajele primite în privat şi le mulţumesc, încă o dată, autorilor acestora, dar şi celorlalţi care mi-au scris, care m-au sunat, care m-au felicitat prin viu grai, care au fost alături de mine din august anul trecut, de când a început nebunia.

Cei care încă n-au citit cartea De ce nu-mi găsesc pe cineva, dar se hotărăsc să o facă, găsesc aici detalii despre cum pot intra în posesia ei.

****

Am terminat cartea. Nu astăzi, ci acum două zile. Vreau să-ţi spun că am luat-o cu mine pe 31 seara la prietena unde aveam să fac revelionul, şi pe 1 dimineaţă (mă rog, pe la 12, când m-am trezit), eu îţi citeam cartea. Şi pe 1şi 2 noaptea la fel. Adică am strecurat-o printre activităţile aferente revelionului, căci mi-a plăcut mult cum a început şi am vrut să o finalizez curând. Trecând de aceste detalii, vreau să-ţi spun că m-a surprins în mod plăcut.
Îţi mărturisesc sincer că titlul mi s-a părut din start, de când am văzut că ai publicat-o, destul de banal, dar eram convinsă că asta vine ca o provocare. Cel puţin eu aşa am perceput-o. Ca o provocare pentru cei ce vor să gândească dincolo de aparenţe. Şi aşa a fost. (…) Mergând apoi pe firul destăinuirilor, m-a frapat sinceritatea cu care dezvălui unele părţi din sufletul tău. Categoric, întotdeauna rămâne în inimă o latură nedezvelită, numai pentru tine, cum e fireesc; dar totuşi am citit unele slăbiciuni sau păcate, vanităţi ori dorinţe pe care  mulţi dintre oameni abia au capacitatea de a le recunoaşte faţă de ei înşişi, sau nici măcar atât. Dar în niciun caz nu le-ar dezvălui lumii întregi. (Andra Petcu)

 *

Am terminat de citit cartea ta de ceva vreme însă nu am reuşit să-mi fac timp să-ţi scriu până acum. Mai întâi îţi mulţumesc pentru autograf şi apoi vreau să-ţi spun că mi-a plăcut foarte mult cartea ta, eşti bună, ai ceva din stilul d-nei Ileana Vulpescu şi sper că următoarea ta carte să fie un roman în adevăratul sens al cuvântului. Nu spun asta ca să te linguşesc… serios, chiar mi-a plăcut… am mai citit eu ceva în genul cărţii tale, ceva de… (aici dă nişte nume de autoare cunoscute şi nu-i elegant să le reproduc ), dar să fiu sinceră am cam tras de mine să le termin cărţile, asta pentru că nu-mi place să încep o carte şi să nu o termin… însă nu m-au încântat prea tare, în schimb tu ai ceva… şi chiar ar fi păcat să rămâi la astfel de poveşti şi opinii (eu vorbesc doar din punctul meu de vedere, al unui simplu cititor, fără a avea o pregătire specială pentru a comenta cartea ta ). Deci, cartea mi-a plăcut şi o aştept pe următoarea cu nerăbdare , mult succes în continuare! (Mariana Stan)

 *

Am stat sâmbătă şi am citit cap-coadă cartea care m-a încărcat energetic pentru tot anul. Draga mea, mi-a plăcut extraordinar de mult ce ai scris, m-a relaxat, m-a binedispus şi, mai mult decât atât, m-am regăsit în multe din experienţele şi trăirile tale. Abia aştept un viitor(oare) frăţior/surioară… scrii absolut genial. Îţi doresc să ai în continuare sclipirea, talentul, inspiraţia cu care te-a înzestrat Cel de Sus, să fii sănătoasă, liniştită, fericită şi să-l găseşti pe El, acel El numai al tău. (Silvia Barbu)

 *

Am început să îţi citesc cartea … îmi place cum scrii. Scrii bine. Scrii firesc, precis şi ai o tandreţe a povestirii, fără a fi siropoasă. Îţi creează starea de povestire luminoasă, intimă… (Olaf Tryggvasson)

 *

Alina, felicitări, din suflet te felicit. Nu ştiu ce te-a determinat să scrii această carte, dar îmi place foarte mult ceea ce ai scris. Poate un preaplin de scârbă şi indignare faţă de ceea ce-i în jurul nostru, poate setea de a mărturisi şi altora trăirile tale. Nu pot să ştiu cu adevărat; cert este că mie mi-a plăcut foaret mult ceea ce ai scris, direct, fără ocolişuri, realitatea dulce, amară sau …. nu ştiu, aşa cum este ea. Sunt de acord cu tine că vorbim cu măşti de cele mai multe ori nu cu oameni, iar în spatele acestor măşti se ascund caractere meschine, oameni perfizi şi fără suflet care-ţi râd cu amabilitate ca după ce te desparţi de ei să te bârfească şi să-ţi sape groapa. Povestea ta până la un punct se aseamănă cu a fiicei mele. Citind cartea mă miram câtă asemănare există între viaţă ta trăită până la un punct şi a ei. (Marcela Şerban)

 *

Mi-a plăcut atât de mult cartea ta, m-am simţit atât de aproape de tine, de trăirile tale, şi să nu te superi, în multe m-am regăsit şi eu. Mă bucur enorm că te-am “găsit” în această imensitate a internetului şi sper că aceasta a fost doar prima dintre multele cărţi pe care le voi citi de la tine. (Andreea Nica)

 *

Că veni vorba, mă pregătesc să-ţi spun, tot aşa, pe larg, într-un mail, cât de mult mi-a plăcut cartea ta. Dar mi-e tot mai greu să mă aşez şi să scriu ordonat, să mă priceapă şi pe mine cineva. Aşa că mă agăţ de momentul ăsta, în care m-am urnit ca bolovanul la vale, şi-ţi mărturisesc sincer, că altfel m-aş abţine, că m-am bucurat să mă las plimbată prin Barcelona, că am dat din cap aprobator la unele idei şi dezaprobator la altele, dar m-am recunoscut în multe. Şi n-am rămas indiferentă la niciun rând. Faptul că eşti ingineră şi nu absolventă de Litere te face multilateral dezvoltată, nu-i un dezavantaj. Dacă găseşti o modalitate de-a nu-ţi mai da singură cu ciocanul în cap, de-a nu-i mai vedea pe toţi mai buni şi mai deştepţi, să-mi spui şi mie, o caut de când pot gândi cât de cât! Şi să mai scrii, de ai chef şi timp, mie mi-a prins bine şi am capitole pe care simt nevoia să le recitesc la ceas de seară şi gânduri. Hai, am sărit calul, ajung la herghelie imediat, trebuie să te pup, să-ţi mulţumesc pentru timp, delectare, stil…(Sorana Bordaş, într-un comentariu pe blogul meu)

 *

Am început să citesc mult așteptata carte şi i love it, concretă, lipsită de snobism, realistă, dar cel mai mult îmi place sarcasmul tăios. Toate poveştile sunt inspirate din experiența ta personală? (Corina Mila) – Răspuns: Da!

*

Sâmbătă dimineaţa am luat cartea de la poştă, am şi început să citesc din ea şi e pur şi simplu delicioasă, o să îmi pară tare rău când o voi termina de citit… am ajuns deja aproape de jumate, am citit şi nişte poezii de la sfârşit şi sunt ffff drăguţe şi sensibile!! Deci felicitări pt. ce ai scris, nu am cuvinte să îţi spun cât îmi place!!!!!! (Adriana Cosa)

 *

Am păstrat pentru final bucăţi din recenziile făcute pe blogurile personale de oameni dragi mie, trei femei talentate, bune, generoase, pe care le admir la rându-mi şi sper ca, într-o zi, să le întorc gestul minunat. Pentru că şi ele vor prinde curaj să scrie cărţi, sunt absolut sigură!

Cartea este o colecţie savuroasă de poveşti, impresii şi opinii şi se încheie splendid, cu o suită de poezii scrise de autoare pe când n-avea mai mult de 15-16 ani. Veţi citi despre iubirea ei dintâi, vă va distra lectura unor întâmplări haioase, veţi gusta din aroma poveştilor inspirate din vizitele Alinei în Israel sau Barcelona, veţi lăcrima citind unele istorii impresionante şi vă veţi revolta faţă în faţă cu nedreptatea unor situaţii de neînţeles… Dar, oricum, sunt convinsă că rândurile cuprinse între cele două coperte frumoase vi se vor lipi de suflet. Ştiu eu asta, pentru că orice cuvânt scris de Alina are acest dulce obicei. (Corina Stoica)

*

Scrisul ei este năvalnic, pe alocuri colțuros. Irumpe dintr-un preaplin interior. Se smulge precum lava și se aruncă în afară, cumva tumultuos, cumva dureros. Nu-i pasă, îți vine să spui. Vrea să ardă cu totul, n-o încălzește un foc abia pâlpâind. Literă după literă, intri în joc. Ori totul, ori nimic, scrisul ei nu suportă jumătăți de măsură. Și-o vezi parcă stând pe-un munte, în plină furtună. Pare a spune vântului, și ploii și fulgerelor: și ce dacă? Și-o vezi râzând, cu lacrimi în colț de suflet. O vezi dansând sălbatic, cu părul despletit și plin de frunze. Vrea răspunsuri. O vezi îngenunchind. O vezi rugându-se și mulțumind. Doar ea, la braț cu singurătatea cea senin amară. Și știi, privind-o în ochi, că știe. Știe despre inima ei și n-a uitat-o niciodată. Iar după atâta zbucium, revelația inocenței te copleșește. Cuvânt după cuvânt și dincolo de el, descoperi candoarea. Iar asta te buimăcește. Ai în față un copil. Și nu mai poți să-l cerți pentru pozne ori imprudențe. Poate doar să-l alini. Să-l îmbunezi c-o ciocolată și poate o glumă. Și cu o vorbă bună. Și asta, pentru că e imposibil să nu crezi în el. (Mihaela Stratu)

*

Am deschis într-o zi o carte. Am citit un cuvânt, o pagină, o poveste şi nu m-am mai putut opri. I-am citit destainurile seara de seară, i-am descoperit secretele şi la final de drum am realizat că acea carte vorbea despre mine. “De ce nu-mi găsesc pe cineva” este cartea în care veţi citi nu poveşti, veţi citi bucăţi de suflet, felii de viaţăînsiropate cu valurile mării şi parfumate cu vise… Este sufletul autoarei, Alina Grozea. L-a desenat în toate formele lui, în toate culorile… de la roz sidefiu şi albastru-ciel până la nuanţele posomorâte de cenuşiu. Câţi dintre noi au curajul să se expună cu inimă deschisă la “intemperiile” umane, câţi dintre noi spun cu tărie “aşa sunt eu şi mă schimb când şi dacă vreau!”? Prea puţini! Alina, iubesc cartea asta nu cum iubesc toate cărţile, o iubesc cum iubesc marea aia agitată pe care o adorăm, cum iubesc cerul cu pescăruşii lui. Mi-e dragă ca o zi de vară! (Andreea Ban)

*

Vă mulţumesc încă o dată tuturor, şi celor pe care nu i-am amintit aici, dar ale căror cuvinte de drag îmi vor rămâne pe veci lipite de suflet.

Ce te faci când ai 37 de ani, eşti o scriitoare ratată şi cam beţivă, ai timp liber berechet şi primeşti un mail care-ţi spune că fostul tău iubit din liceu (anii tăi de glorie) s-a însurat şi tocmai i-a născut nevasta? Păi, te gândeşti să-l eliberezi din închisoare pe bietul om, bineînţeles! Aşa că te întorci în oraşul de baştină şi, punându-ţi la bătaie farmecele care ţi-au mai rămas, încerci să-i distrugi căsnicia.

Să plângi că vrei jucăria altuia şi să şi întinzi mâna ca s-o înşfaci e parte din comportamentul normal pe care-l poţi adopta până împlineşti, să zicem, vreo 4-5 ani. După această vârstă, apucătura nu mai e scuzabilă. Din păcate însă, în epoca bărbaţilor porci există o droaie de zâne cu o mentalitate atât de infantilă, încât ar face orice, exact ca un plod răsfăţat, să-şi atingă scopurile. Bineînţeles, au la îndemână o grămadă de justificări onorabile: bărbatul frumos şi bun de care sunt (cică) îndrăgostite, pe lângă marele defect de-a fi însurat, mai are unul: e nefericit, dom’le! Păi ai văzut ce faţă are nevastă-sa? Şi ce tută e? Plus că săracu’ om s-a plâns că nu mai doarme nopţile din cauza copilului şi n-a mai băut o bere de 20 de ani. Şi  undeva, sub straturile alea plictisitoare de bărbat de casă, tată exemplar şi ins căzut în freză după femeia lui din acte, zace sigur, strigând muteşte după ajutor, ca peştele pe uscat, tipul sexi şi haios care te diviniza odinioară şi pe care ţi s-a repus pata. Pentru că ţi-ai dat seama că e, vezi Doamne, sufletul tău pereche.

În Young Adult, Charlize Theron intră atât de convingător în rolul distrusei spărgătoare de căsnicii, încât e imposibil să n-o urăşti. Apoi ţi-e milă de ea, că-ţi dai seama că tot sângele ăla amar îi curge prin vene dintr-un motiv în care s-ar putea să te regăseşti şi tu, lupoaica moralistă care aruncă cu rahat în târfele ce n-au fost în stare să-şi construiască o viaţă a lor şi râvnesc la a altora. E frica de maturizare, groaza de a-ţi lua propria viaţă în mâini, oroarea de a-ţi contempla eşecurile. Toţi trecem, la un moment dat, prin ea, şi toţi încasăm de la destin, într-un context poate diferit de cel din film, palme peste ochi care ne pun răutăcios în vedere că numai trupul are vârsta din buletin, mintea ne-a rămas blocată undeva în fază preşcolară. Şi după ce ne facem de cacao, înţelegem că nu există Feţi-Frumoşi, cai verzi pe pereţi şi suflete pereche cu orice preţ. Iar iubirea adevărată al cărei stindard îl fluturăm nu calcă peste cadavre, nu exclude bunul simţ, nu anulează stima de sine şi nu bate din picior ca o adolescentă razgâiată.

Iubirea poate învinge totul, e adevărat, dar nu tuturor ne e dat să învingem în aşa-zisele noastre mari iubiri. Şi-atunci, neavând încotro, trebuie să ne maturizăm, să ne scuturăm de capricii, să lăsăm trecutul la locul lui şi să mergem, măcar aşa, târâş-grăpiş, mai departe…

Trailer film, aici.

Aş putea să jur că n-o să vă mai împărtăşesc niciodată întâmplări din tramvaiul 21 (de care, probabil, v-aţi plictisit deja), dar mi-e că n-am să rezist nici de acum încolo să nu contemplu, pentru a transpune apoi în scris, agonia şi extazul pe care mi le oferă spectacolul uman din vehiculul pe şine.

De data asta o să vă povestesc o întâmplare frumoasă, ca să nu credeţi că am mereu numai ochiul critic deschis, gata să detecteze mereu istorii ilare ori groteşti şi niciodată aplecat asupra lucrurilor demne de luat în seamă ori de dat exemplu. Simplul motiv pentru care scriu mai mult de rău este oferta reală, necosmetizată, a peisajului de zi cu zi, doldora de murdărie şi sărac, pentru cine nu are foarte dezvoltat muşchiul autoamăgirii, în miracole.

Dar să vă spun cum a fost…  Stateam – slavă Domnului! – pe scaun, aşteptând să treacă cele şase staţii pe care le mai aveam de parcurs până la coborâre, când pe uşa din spate a tramvaiului s-au urcat o doamnă în vârstă, de mână cu o gâgâlice încotoşmănată în haine pufoase, în ton cu frigul aspru de afară. Nu părea să aibă mai mult de doi ani copilul, s-au aşezat pe scaunul din spatele meu, şi deja mă pregăteam de show – plânsete, zbierete, vociferări de ambele părţi, căci, vorbă din popor, cu greu întâlneşti copil cuminte şi babă frumoasă. Şi nu mă gândeam să am tocmai eu norocul ăsta chior.

Fata (căci prichindeaua s-a dovedit a fi o fetiţă) părea însă c-a mai văzut tramvai la viaţa ei (asta în comparaţie cu cele două maimuţele parcă proaspăt slobozite din lesă, de care v-am povestit în textul anterior). Se sprijinea ferm pe două picioare, ca un om mare, nu plângea şi  nu icnea, iar când bunica a luat-o în braţe, n-a zis nici pâs, doar privea melancolic şi pierdut pe fereastră, căci m-am întors să-i zâmbesc şi nu m-a luat în seamă.

După câteva minute, doamna, bănuind că nepoata se cam plictiseşte admirând peisajul de seară, slab luminat, din cartierul Colentina, a început să-i adreseze acesteia câteva nevinovate întrebări:

-          Ia zi tu lu’ buni ce-ai mai învăţat la engleză… (Eu deja ciulisem urechile auzind de limbi străine, în condiţiile în care mă gândeam la română ca la o provocare serioasă pentru mogâldeaţa abia ieşită din ou).  Cum se zice la văcuţă?

-          Cau! exclamă copilul, cu glas de clopoţel.

-          Dar la băiat? Boi! Dar la maşină? Car! Dar la cer? Scai! Dar la câine? Dog! Dar la pisică? Chet! Dar la floare? Flauăr! Dar la văcuţă? (Bunica uitase, probabil, că întrebarea se repetă). Cau! răspunse prompt copiliţa. Asta ai mai întrebat!

Îmi înlemnise deja un zâmbet larg pe chip, îmi venea să mă întorc şi să pup ţâncul, dar bunica era neobosită şi, lăsând la o parte limba lui Shakespeare, îşi continuă chestionarul pe tărâm românesc:

-          Ce culoare are, mamaie, maşina aia? Albastră! Dar cea din faţa ei? Roşie! Dar asta mare care tocmai a trecut pe lângă noi? Albă, dar e murdară de noroi!

Vă jur că nu mint, copilul n-a greşit nicio culoare, n-a ezitat nicio secundă până să dea răspunsurile şi avea dreptate să afirme despre o dubiţă, la vremea ei albă, că acum era mozolită de la roţi până în creştet de zloata de afară.

-          Îmi zici şi mie câţi ani ai? Că am uitat… îşi continuă interogatoriul fericita posesoare de nepoţică frumoasă şi deşteaptă, iar fetiţa răspunse prompt: doi!

-          Vaaai, ţi-e mai uşor să zici doi, nu-i aşa? Dar să ştii că nu ai decât un an şi opt luni, mamaie…

Ascultând conversaţia de mai sus şi demonstraţia de limbă engleză – idiom pe care mă chinui să-l deprind de vreo douăzeci de ani şi, oricum, mi-au trebuit câţiva să ajung la nivelul de vocabular al copilei -, un fior de complex de inferioritate m-a străbătut. Mai ales că ai mei părinţi îmi aduseseră la cunoştinţă că eu am început să vorbesc cu subiect şi predicat abia după ce am împlinit doi ani jumate, până atunci delectându-mi auditoriul numai cu expresii simple, dar emoţionante, precum: mami, tati, papa, pipi. Bineînţeles că şi mama, în timp ce eu stâlceam două, trei, maxim patru cuvinte, mă privea cu ochi admirativ umezi, cum fac toate mamele, de parcă aş fi citat din Schopenhauer.

Între timp, am aflat (mai ales că prestez scriitoriceşte şi la publicaţii despre copii) că abia dacă după patru ani de viaţă încolo, moştenitorului nu-i turuie gura şi nu-şi revendică inteligibil drepturile, e cazul să te îngrijorezi şi să apelezi la un logoped. Tot mama şi-a completat mărturisirile spunându-mi că pe la trei ani mă vindecasem de muţenie, deja vorbea gura fără mine şi devenisem cam nărăvaşă din punct de vedere al exprimării publice (Exemplu: te dau o palmă, băiatule, dacă nu vlei să volbeşti cu mine!). Probabil m-aş fi situat la capitolul “Aşa nu”, dacă în anii ’70 ar fi existat blogăriţe care să n-aibă altceva mai bun de făcut în afară de a povesti tuturor la ce întâmplări năstruşnice asistă ele prin tramvaie….

Într-o seară, veneam de la job, abia mă prăbuşisem, îngheţată, pe un scaun liber din tramvaiul 21 şi mă ghemuiam încercând să captez câteva valuri timide de căldură emise de un calorifer belaliu, când, ce să vezi (sau, mai bine spus, ce să simţi)? Imediat după mine urcaseră în mijlocul de locomoţie un nene şi-o tanti, veseli şi durdulii, agăţaţi fiecare de câte o punguţă de plastic transparentă, prin care se puteau zări, aburinde şi îngrămădite, gogoşi dolofane, pufoase, abia extrase din ulei încins.

Miroseau gogoşile alea de-ţi făceau stomacul covrig, aşa c-am întors privirea şi-am băgat nasul în fular, să-mi amuşinez parfumul, rugându-mă ca vecinii mei de cartier să coboare cât mai grabnic din vehicul până nu-ncep să bălesc pe-acolo ca un buldog.

La următoarea staţie, pe uşa din raza mea vizuală au năvălit în tramvai doi puiandri, de vreo şapte şi respectiv cinci anişori, abia ţinuţi în frâu (la propriu, că-i ţintuia de fulare) de o mamă deşirată ce se chinuia, pe lângă progenituri, să târâie după ea un cărucior pentru cumpărături.

Tramvaiul nu era aglomerat, dar toate locurile de pe scaun erau ocupate. Puradelul cel mare n-a părut să aibă vreo problemă cu asta, că s-a repezit către domnul ce stătea jos, în faţa mea, şi i-a comunicat scurt: “Aici vreau să stau io!”. Mă-sa a zâmbit îngăduitor, aşa că omul s-a ridicat, ce să facă? Văzând asta, o doamnă miloasă, de pe alt scaun, s-a ridicat şi ea să-i ofere locul celuilalt băieţel, care, văzând isprava lui fra-su, ţipa şi el ca din gură de şarpe: “Vreau şi eu să stau jos, şi eu, şi eu, şi eu!”.

În acest mod simplu şi rapid, plozii au aterizat pe scaune, iar mamiţa pendula între ei, să le desfacă gecuţa, să le slăbească fulăraşul, să-i ciupească de obrăjori… chestii mămeşti.

În timp ce se aclimatizau, copiilor nu le tăcea gura o secundă, băteau cu picioarele în scaun, râcâiau în geam, întrebau, adorabil de zgomotos şi de agramat: “Mami, maaamiii, dar ce e astea de pe fereastă?”. Iar mami le răspundea suav, fără să-i corecteze: “Flori de gheaţă, dragii mei, aşa se face iarna pe geamuri, când e frig.”

La un moment dat, ţâncului cel mărişor i-au ajuns, pesemne, la năsuc, aburii îmbietori despre care vă povesteam, şi a început să zbiere: “Ce miroaseee aşaaa? Ce miroaseee?” Şi, detectând sursa: “Gogoaşăăă, gogoaşăăăăă, vreau şi ioooo!”. “Şi ioo, şi ioo vreau”, îi ţinu imediat isonul băiatul cel mai mititel care, era clar, nu gândea cu capului lui şi nu mirosea cu nasului lui, se mulţumea să-l imite pe frate-său.

Domnul cu gogoşi, simţindu-se vizat, scoase din pungă una bucată de pufoşenie dodoloaţă, o înveli într-un şerveţel, şi întinse copilului mai mare alimentul râvnit.

Ei bine, la această fază a scenariului eu mă aşteptam, în prostia mea, ca mămuca cea deşirată, stăpână pe situaţie, să mulţumească stăpânului de gogoşi, să rupă în două drăcia aia înnebunitor de mirositoare şi să-i dea jumate şi celui mic. Şi gata.

Aş! Cel mic, cu un zvâc de personalitate, fu pe fază şi îşi completă mintenaş discursul mimetic cu care mă obişnuise până atunci: “Mie altă gogoaşă, alta, altaaaa!”.

Doamna cu gogoşi, soţia domnului ce făcuse întâiul gest generos, se grăbi să scoată şi ea din pungă un exemplar baban şi-l parcă, binevoitoare, în mâinile piticului ce nu dădea semne ca altfel s-ar opri din plâns. Mă-sa nu schiţă niciun gest de împotrivire şi mulţumi scurt şi satisfăcut, bucuroasă probabil că progeniturile şi-au pus burta la cale pe seara respectivă.

Mă uitam că tipa nu părea chiar una care să nu-şi permită să le comunice copiilor “Nu-i frumos să faceţi aşa, vă cumpără şi vouă mama gogoşi, imediat ce coborâm”. Sau, ar fi trebit să accepte doar o bucată şi să nu-i lase pe bieţii oameni, din 4-5 gogoşi, câte aveau în total, să se lipsească de două pentru răzgâiaţii ei. Poate că exagerez, dar, din câte îmi amintesc eu, să nu întind mâna şi să cer tot ce văd la alţii a fost printre primele lecţii de educaţie pe care le-am primit.

Priveam, scârbită, această scenă, iar prichindeii se frichineau pe scaunele ocupate abuziv- când erau sub ele, când erau deasupra, molfăind agitaţi din gogoşi. De la atâta frichineală, până la urmă cel mare a scăpat gogoaşa pe podeaua noroită şi a început să urle de mi-am tras iar fularul pe urechi: “Mi-a căzut gogoaşaaa, vreau altaaaaaa!”.

Domnul cu gogoşile a scos fără să clipească alt desert rotofei din pungă (şi-a mai rămas, în afară de ăsta, doar cu unul) şi i-a închis gura cu el istericului de copil, că altfel cred că se oprea tramvaiul şi venea jandarmeria.

Îngrijorată, am întors capul către celălalt plod, să văd dacă mai are gogoaşa, că deja mi-era milă de bieţii oameni. Am răsuflat uşurată, o mai avea şi plescăia fără să dea semne că intenţionează din nou să-l imite pe frati-su. Noroc că la staţia următoare au coborât, tropăind, gesticulând agitaţi şi vorbind cu gura plină, că altfel nu vedeam bine soarta restului de gogoşi cumpărate, probabil, tot pentru nişte copii…